luni, 4 aprilie 2016

Penteleu 5-6.03.2016

Penteleu 5-6.03.2016

Colegi de tură: Emil Engel, Tiberiu Popescu, Ștefan Ene, Cezar Partheniu

Unii zic că vine primăvara, alții își doresc să mai stea iarna... Vremea e undeva între ele și asta nu ne oprește să mergem pe munte. Cu excepția lui Emil, nici unul dintre noi nu mai fusese în Penteleu. Așa că, bazându-ne pe amintirile lui (podul din Varlaam, cantonul Cernatu, drumul auto până la stația meteo) și cu Google Maps ”în mână” construiesc pe GPS un traseu care să aibă și ceva nou față de experiența lui Emil: urcare de la cantonul Cernatu pe drum până la stație și vârf și coborâre pe culmea Caprei și valea Milei. Chiar mă miră denumirea de care mai auzisem: Gura Milea. De obicei al doilea cuvânt este la genitiv, nu la nominativ (nearticulat ca aici). Cum vom coborî pe valea Milei, forma corectă în română ar fi Gura Milei (locul de vărsare a apei Milea într-un curs de apă mai mare). Cu datele stabilite în echipă (traseu, cort, mâncare, saci de dormit, colțari, bețe, aparate foto, frontale etc), rămâne să ne întâlnim sâmbătă dimineață pentru plecare.     

Ziua 1 - sâmbătă, 5.03.2016

Ne întâlnim la locul stabilit cum vorbisem, aranjăm cei patru rucsaci mari în portbagaj și izoprenele, corturile și bețele pe lângă (în stilul winzip învățat de la prieteni dragi de munte) și, cu o două pauze de alimentare, presiune în roți și cafeluțe (una la ieșirea din București și alta la ieșirea din Vălenii de Munte la benzinăria-”cheie” Petrom) parcurgem traseul cunoscut de acum doi ani (atunci am stat mai mulți la pensiunea ”14 scaune” de pe valea Cașocăi): București-Ploiești-Vălenii de Munte-Nehoiu-Varlaam (11.00). Drum sigur și bun! Aici avem o surpriză tare plăcută: sunt două hărți diferite cu trasee marcate de câțiva ani! O hartă conține traseele tematice marcate cu BR (face parte din traseul de-a lungul Carpaților) și TA, alta conține marcajul BA. Primele două trasee se regăsesc și în vechiul ghid din Munții Noștri pe care îl am în buzunar. Nu am și harta (e undeva pe acasă) și chiar mă bucur de noile hărți. Tibi citise ceva despre traseul marcat cu BA. Reformulez traseul și colegii sunt de acord: urcăm pe BR până după vârf, facem legătura cu TA pe la Lacul Roșu și pe ultimul marcaj revenim pe valea Milei spre cantonul Cernatu la mașină. În față e Bâsca Mică, în stânga spre cantonul Cernatu e Bâsca Mare și până la canton mai avem șapte kilometri pe care îi parcurgem cu mașina. Trecem podul cunoscut de Emil și pe drum mergem cu atenție fiindcă sunt ceva zone cu noroi. Parcă tot nu se mai termină drumul și tare ne bucurăm când vedem cantonul la câteva sute de metri în față! Înainte de canton vedem și începutul marcajului BR de care își aducea aminte Emil.

Parcăm mașina în siguranță după ce căutăm un loc mai ferit, vedem stâlpul de pe marcajul BR carpatic (noi mergem spre Penteleu spre NE, în sensul celălalt merge în masivul Podul Calului spre SV), ne echipăm de drum (bineînțeles și cu ceva alimentare a stomacului cu icrele luate de Emil - un kilogram :D!), lăsăm mașina liniștită pentru mai mult de 24 de ore și pornim la vale vreo două sute de metri spre intrarea în BR.
Doar primii pași pe BR sunt mai abrupți, continuarea apoi e ceva mai lină pe o potecă ceva mai largă, peste 15 minute ieșim în drumul forestier și urcăm ceva vreme pe el. Doar vreo 10 minute până la intersecția pe care o intuisem eu pe Google Maps. Emil alimentează cu apă de la un izvor foarte simpatic și urmăm marcajele clare pe drumul din stânga, în sus. Serpentinele drumului sunt tăiate de poteca marcată și ne duc la o poiană cu niște corturi de plastic. Unii se feresc de astfel de locuri fiindcă nu știi ce oameni găsești, eu intru în vorbă cu ”oamenii pădurii” (pădurari, tăietori de lemne). Cine știe cum te poate ajuta un om doar de-i dai binețe! Și avem și un mare noroc: îs mai mulți tăietori de lemne și chiar unul mă recunoaște: este Ion din Slon, șeful tăietorilor de lemne care m-a primit cu atâta drag și bunăvoință în poiana Dălghiu la început de iunie 2014! Cum să nu ne bucurăm de întâlnire? Mai schimbăm câteva vorbe (”Se întâlnește munte cu munte, darămite om cu om”) și ne întreabă de mergem sus spre stație. Ei au tabăra de bază mai jos pe drum, nu au urcat mai sus de locul ăsta! Ceilalți băieți sunt ceva mai reticenți și prind încredere doar când al lor șef stă de vorbă cu mine! Chiar vorbeau de băiatul care a venit prin ceață și ploaie la ei în Dălghiu :D!

Ne salutăm cu drag, mai urcăm câteva sute de metri și dăm de un izvor cu furtun și ceașcă, masă de lemn și două cruci: una veche de piatră cu căciulă și alta de lemn (troiță) pe care e doar text:

”Bucură-te, cinstită cruce, păzitoarea creștinilor.”
”Apă bea, te răcorește, la cei de jos te găndește. Pamfil Argăseală”

Primul text parcă seamănă cu cele de pe urcarea din valea Cernei, poiana lui Ghițulică spre Cârlige și Ineleț! Al doilea îmi aduce aminte de prietenii de la Aud Band cu al lor cântec ”Lapte bea”, singurul lor cântec despre băutură :D!
O scurtă pauză și pornim mai departe. În vreo 20 de minute traversăm o serpentină a drumului și începe urcușul mai lin prin pădure. Se văd jos pe frunze primii fulgi de zăpadă și tare aș vrea să fie mai multă pe sus. Poteca tot urcă ușor și iese la drumul de mașină. Sunt în față și aud un huruit: sunt două jeep-uri care urcă cu zgomot infernal spre stația meteo. Adevărați oameni de munte :(! Îi lăsăm să treacă și urcăm și noi după ei după ce s-a mai dus fumul de mașină!

În zece minute poteca pare să meargă înainte și drumul face stânga. Tibi spune că se așează un pic să se odihnească fiindcă am tras cam tare (eu sunt de vină aici, mereu încerc să nu mai alerg colegii de tură!). Noi găsim mai sus un lemn-bancă de stăm câteva minute la ceai și câte o eugenie lângă un alt izvor amenajat la fel cu furtun. Frumoase amenajările pe aici!

Încă un sfert de oră de urcuș și intrăm în poiana stânei Cernatu aflată undeva pe la 1400 de metri. Cu ochii la poiana largă prin care urcăm, la pietrele-”OZN”-uri și la timizii ghiocei ajungem la stână. 

Emil: ”Inspectăm stâna?”
Eu: ”Bineînțeles!”

La stână facem pauză, lăsăm urșii jos din spate și parcă e altceva. Așa putem ”explora” camerele stânei: holul cu vatră din mijloc, camera de pregătire a brânzei căptușită cu plastic și cu câteva paturi, mese și etajere (găsesc niște baterii descărcate foarte utile), ”dormitorul” bine căptușit cu un gemuleț mic și un pat mare de încap câțiva oameni în el (”aici miroase mai bine, nu ca în stâna aia din Zamora” - Tibi) și cămăruța de conservare a brânzei, ceva mai puțin izolată și mai friguroasă. În timp ce colegii mai povestesc afară, eu mai inspectez țarcul și căsuța din lemn în podul căreia țin păsările peste vară. Găsesc și o folie mare de glaspapir. E murdară și doar o parte se poate folosi... Strângem bagajele revigorați și pornim pe durm în sus după vreo jumătate de oră de pauză (cam pe la 16.00 adică!).





Drumul face o curbă largă și iese la pajiștea alpină. Se vede stația meteo și drumul de mașină care urcă spre ea. Pe drum ajungem la un observator cu hartă pe care se precizează exact unde ne aflăm și un stâlp cu indicator CR spre cantonul Tisa și intersecția cu Bâsculița. Tot în apropiere este și o masă acoperită cu două bănci și un grup de tineri care ne întreabă pe unde e marcajul TA. 

”Vedeți muchia aia? Se numește Viforâta și marcajul e după ea.”
”Ahaaaa...”

Continuăm printre ghiocei timizi (aici iarna abia dă semne de trecere) și urmăm drumul care face o curbă la dreapta. Cum drumul e un mare șanț plin de zăpadă, cele două jeep-uri s-au opintit aici și ”turiștii” sunt nevoiți să meargă pe jos. Îi întâlnim la stație!

Facem o altă curbă la stânga și apoi într-un urcuș continuu ajungem pe rând la stația meteo aflată la 1632 metri altitudine. Are formă de munte masiv și pare mai mare decât cea de la Omu (cred că de fapt sunt cam la fel). Schimbăm câteva cuvinte cu turiștii motorizați și nu prea ne simțim în pargul nostru. Mergem mai departe pe vârf! Eu mai vorbesc puțin cu doi meteorologi în spatele stației și urc după ai mei colegi pe drumul vizibil spr topul masivului (nu sună prea bine, e termen preluat din traseele de alpinism). 



Uite printre ce spectacole urcăm vreo zece minute până la ultimul panou explicativ și foișor înainte de vârf! Nu ne grăbim deloc, ni se spusese de la stație că ar fi loc de campat pe vârf. Eu și Tibi pe rând urcăm și în foișorul-observator și apoi tot mai sus pe o zonă cu zăpadă îi urmăm pe Ștefan și pe Emil într-un ocol la stânga înainte de piramida metalică somitală. Mai avem puțin până pe vârful piramidei Penteleului ridicată la 1772 metri ”deasupra marei” (cum scrie la gările de pe valea Prahovei) (17.20).


Felicitări reciproce, poza de vârf, filmulețe, alte câteva poze și întrebarea firească: mai departe unde mergem? E prea vânt să stăm aici! Studiez harta de pe vârf și stabilesc coborârea pe culmea nordică (culmea Penteleu) până înainte de pajiștea alpină. Vom campa undeva în zona Lacului Roșu pe marcajul TA (pe unde vom coborî mâine). Nu înainte de a citi textul de pe urma de cruce de pe vârf:

”Ne este drag harul cerului
Ne este scump pământul strămoșesc
Ne avântăm prin credință spre Dumnezeu
Dar suntem legați și de poporul nostru
Jerfitu-s-au pe aceste culmi înaintașii noștri”

Ceața și vântul tăios ne gonesc destul de repede în jos.



Coborâm cu grijă pe poteca cu zone de gheață (totuși nu am luat colțarii degeaba, aici putea fi nevoie de ei), tot ne uităm la piramida din spatele nostru care treptat e acoperită de ceață, trecem printr-o primă șa și urcăm pe un vârfuleț ce-mi aduce aminte de tărâmurile norvegiene (ca și niște delușoare de pe lângă Tulcea printre care am mers între timp).

După vârfuleț vedem un foișor la dreapta jos. Acolo trebuie să fie Lacul/Tinovul Roșu. Coborâm în șa și de acolo la dreapta spre foișor! Găsim printre brazi și pe strat de zăpadă groasă coborârea lejeră întâi în jos și apoi un pic în stânga fix până la foișor (18.30). Aici campăm, mai ales că avem ceva lemne și un alt panou descriptiv. E și un izvor în apropiere prin Poalele Penteleului spre unul din cele Șapte Izvoare (e un pârâu care se numește așa și mai jos chiar formează o cascadă!).

Montăm repede corturile, construim o masă și două ”bănci” de stăm pe ele afară (deocamdată e calm afară), punem primusurile la muncă (muncă de echipă, fiecare își asumă pregătirea unui fel de mâncare fără a ne impune unul altuia ceva), ne cinstim cu ceva ”apă de gură” și cu tot felul de delicii culinare și cred că undeva pe la 22.00-22.30 ne băgăm în corturi la căldurică. Pusesem tot ce ține de mâncare sus în foișor să nu avem surprize!

Ziua 2 - duminică 6.03.2016

Cam de pe la miezul nopții a început să bată vântul... și destul de puternic! Foșnetul bradului din apropierea noastră ne dădea raportul vântului! Ștefan se temea să nu pice peste noi, dar, așa viguros și tânăr cum este, nu avem noi norocul să pice ;)! Cam când se luminează ne trezim în frigul matinal și undeva în jurul orei 7.00 e lumină bine. Ieșim din corturi și tot ne bate vântul. Nu suficient cât să ne facă probleme! Mergem în foișor de luăm mâncarea păstrată la sigur, mai golim din pungi, eu cobor să iau apă de la izvorul de sub șaua în care ne aflăm, izvor pe care îl auzisem de aseară și ne apucăm să strângem corturile. Cu mare atenție să nu le zboare vântul (niște experiențe m-au determinat mai demult să am grijă la cort în vânt)! Curățăm locul unde am stat (cum e normal să faci oriunde pe munte și nu numai) și pornim la drum pe TA. Nu știm pe unde merg marcajele și deocamdată primul stâlp ne este cunoscut. Îl văzusem ieri puțin la dreapta noastră în mijlocul unei limbi de zăpadă în timp ce coboram spre foișor!

La stâlp vedem pe o săgeată că scrie ”Lacul Roșu” 5 minute, 0,8 kilometri. Spun colegilor că aș merge până la lac. Tibi vrea să vină cu mine și pornim în sus. Vine și Emil după noi. Am putea să lăsăm rucsacii aici fiindcă Ștefan nu mai urcă la lac și rămâne la un loc însorit pe potecă. Dacă tot ne e rucsacul în spate, să rămână acolo ;)! Intuitiv urcăm pe ”blana de tigru” din poiana de deasupra noastră, tot urmăresc pe GPS așezarea lacului și mergem din poiană în poiană. GPS-ul îmi indică direcția printr-o vâlcea împădurită și clar nu e pe acolo. Nu se vede nimic ce pare a fi potecă. În schimb în poienile prelungite găsim un stâlp unde se schimbă direcția la dreapta. Pentru unii ar ajunge, eu vreau să găsesc lacul! Facem dreapta după indicator, apoi pe un culoar cu zăpadă la stânga și la capătul lui urcăm printre crengi de brazi căzuți pe un umăr tot la dreapta. Și suntem deasupra lacului! Lacul cred că este de fapt o mică mlaștină aflată într-un fel de dolină alungită. Acum doar putem să ne dăm seama de forma lui fiindcă totul este alb și înghețat. Om veni altă dată vara...

Ne întoarcem la Ștefan care venea agale spre noi (aproape de rucsac, oricum nu e nimeni pe aici să îl ia!) și continuăm să căutăm marcajele. La un prim izvor în câteva zeci de metri facem pauză de ceai și intuim că vom coboarî pe un culoar și apoi mergem pe marginea lui dreaptă pe lângă pădure. Așa și este și ajungem puțin sub nivelul foișorului. Îl vedem în spate și cotim ușor la dreapta printr-un culoar de pădure cu faine umbre ale soarelui. 
Poteca urcă un pic, trece prin partea de sus a unei poieni pe care sunt un fel de ”nave extraterestre”, o interesantă rocă cu marcajul pe ea, mai urcăm și ieșim la soare pe o curbă de nivel în valea-pajiștea ce coboară la nord de marea piramidă a vârfului. De aici nu pare chiar așa de impunătoare cum părea ieri când am coborât de pe ea... Ne ținem după urmele de animale care știu, cu siguranță, care e cel mai bun drum pe zăpadă, trecem niște mai vechi rimaye și poteca ne duce chiar la marginea pădurii la un izvor cu jgheab înghețat și o cruce veche ”ridicată de Croitoru Ghe. Nicolae din com. Brăești, jud. Buzău, cu soția Anișoara și fii: Marinică, Cameluța, Iuliana și Gabriel - morți - Gheorge, Ileana - Simion și Sița. Ridicată în anul 1959”. 






O altă galerie de pădure ne scoate în a doua pajiște alpină în pantă și curba ne nivel ne urcă încet pe limbi de zăpadă spre șaua Miclăuș. Facem pauză de poze, ceai, filmări și bineînțeles, ceva odihnă.

Urmează o altă curbă de nivel și un scurt culoar prin pădure și ieșim în larga poiană din zona șeii Căprioarei. Cum nu sunt prea mulți copaci și doar arbuști, nu avem semne. Așa că urmăm poteca pe marginea pădurii și vedem o săgeată de lemn timidă cu marcaj care ne indică direcția spre dreapta. Altă pauză de filmări și glume. 

”Am fost pe Cotopaxi!”
”Eu aș fi vrut pe Orizaba, dar merge și pe Cotopaxi :D!”




Nu mai sunt semne și trebuie să ne bazăm pe intuiție. Eu de aici făcusem traseul pe GPS prin coborâre direct la dreapta în valea Milei. Dacă tot avem marcaje, le urmăm până jos fiindcă văzusem capătul marcajul aproape de mașină și știam că ajungem unde trebuie. Urcăm un mic delușor în mijlocul pajiștei și vedem că începe coborârea. Pe aici trebuie să fie și chiar ne bucurăm când vedem un marcaj TA ascuns pe un copac pe partea stângă a culoarului de pădure. Ajungem jos într-o mică șa și de aici la stânga tot intuim coborârea pe o pantă de zăpadă. Marcajele lipsesc și ”nasul” ne spune pe unde să coborâm.
Panta ne solicită un pic, culoarul cotește la dreapta și vedem marcaje pe o relativă curbă de nivel. mergem pe ea și avem de trecut câteva obstacole formate din copaci căzuți peste potecă. Cum sunt la cursele cu obstacole! Astfel de zone mai știu dintr-o veche tură prin Pietricica aflată la sud de șaua Funduri și  poiana Pietricica (extrema sudică a Pietrei Craiului). Când am fost ultima dată pe acolo într-o lungă zi în iulie 2013 parcă nu mai erau așa mulți copaci căzuți cum erau prima dată. În schimb am dat atunci de o poiană în care se pierdea poteca și, ceva mai sus de ea, de un ursuleț. Neașteptat pentru mine, am început atunci să cânt cu voce tare de se mira Ilinca de asta și am ținut cât de cât aproape. Sigur era și mama lui pe acolo... 

Revenim din amintiri înapoi în Penteleu. La 11.30 ajungem pe culmea Caprei la un indicator cu săgeți unde ni se spune cât mai avem: înapoi 30 minute, 1.5 kilometri până în campingul din zona Miclăuș (unde o fi acel camping, nu știu!) și la dreapta 3 ore și 45 de minute, 15 kilometri până în satul Varlaam. Nu facem așa de mult fiindcă avem și cei 7 kilometri pe care îi vom merge cu mașina! Așadar de aici schimbăm direcția în coborâre abruptă spre valea Milei.
Copaci căzuți, zone cu mușchi și ciuperci, coborâri câteodată intuitive, marcaje din când în când... Tot timpul mă uit la GPS mai mult ca să văd diferența de nivel pe care o mai avem până în vale. Cu vreo sută de metri mai sus de firul văii facem o pauză de dezbrăcare a unui strat de haine, de ceva mere și eugenii și ceai cald. De dimineață plecasem echipați ca în condiții de iarnă datorită vântului deloc plăcut! Zece minute de relaxare și mai departe la vale. Găsim poteca, nu foarte clară la urcare, și la 12.20 ajungem în vale la un panou explicativ și începutul de drum forestier. Încă nu se vede prea bine drumul fiind acoperit de iarbă. Deocamdată o mare plăcere!



Ba coborâm pe iarbă, ba mai traversăm câte un pârâiaș, ba ne uităm spre firul plin de cascade al pârâului Milei, ba lăsăm pe stânga un foișor, ba trecem prin mici chei semi-întunecate, ba mai pozez ceva mărăcini în contre-jour, ba se lărgește drumul, ba expuneri directe ale straturilor geologice sub o subțire pătură de pământ și rădăcini, ba ceva pontă proaspătă sau urme de labă de urs imprimată de curând în noroi... Ajungem la o cabană privată cu multe camere video, asfalt și drum asfaltat. Pentru doar câteva sute de metri! Probabil în trecut a fost vreo tabără, acum pare vila de lux a cine știe cărui șmecher parlamentar sau consilier... Continuăm un pic pe asfalt și apoi tot pe drumul de pământ care pierde altitudine în curbe de nivel ceva mai sus de firul apei. Drumul ne scoate sub o defrișare cu un mic observator pe margine, vedem în jos valea Bâscei Mari și știm că mai este puțin. Nesesizabil drumul cotește la dreapta, urcă puțin (”parcă noi coborâm...”) și apoi coboară spre drumul principal al văii (14.15). Urcăm pe drum spre cantonul Cernatu unde ne lăsasem mașina. Bine te revedem după mai bine de 24 de ore!








Cu mașina pornim înapoi pe drumul de întoarcere pe Bâsca Mare, apoi prin Varlaam și spre valea Buzăului. În Nehoiu oprim să luăm niște apă și parcă am și mânca ceva. Se interesează colegii și găsesc aproape restaurantul Renaissance. Doar servim câte o pizza într-o atmosferă foarte faină (încă nu a intrat în vigoare legea pentru interziceea fumatului în localuri închise, fumătorii - nu puțini - mai profită de ultimele zile de ”liber la fumat”).
Și cu asta cam gata! Drumul înapoi e același ca la venire cu doar o pauză de pus aer în roți la același Petrom de la Vălenii de Munte (20.10 în Buurești). Tură faină cu toate anotimpurile la pachet și cu mulțumiri colegilor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu