joi, 8 august 2013

RT Parcurgerea crestei Pietrei Craiului 13-14.07.2013

RT Parcurgerea crestei Pietrei Craiului 13-14.07.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Al doilea we în Piatra Craiului cu un plan măreț: parcurgerea întregii creste! Mai precis a traseului marcat cu punct roșu fiindcă din punctul meu de vedere creasta integrală începe de la Bran și se termină la Podul Dâmboviței (sau în cel mai bun caz începe de la Fântâna lui Botorog)! Anunț că tura este lungă și grea și planificarea (dormit la refugiul Grind 2 sau chiar Funduri) și Ilinca dorindu-și de mult parcurgerea crestei Pietrei Craiului, se încumetă să meargă cu mine. Astă toamnă doar am ajuns cu ea pentru vreo 20 de minute pe creastă între Piscul Baciului și refugiul Grind 2 într-o zi de sâmbătă după miezul nopții!

Ziua 1 - sâmbătă 13.07.2013

Cu combinația care acum deja îmi este obișnuită (IR 5.45-8.28 București-Brașov și 9.12-9.50 Brașov-Zărnești) suntem la 10.00 în Zărnești gata de drum. Să nu uit că în tren mă trezesc că nu am nici un card foto disponibil la mine. Lăsasem toate cardurile foto acasă! Așa că în gară în Brașov sunt nevoit să îmi cumpăr un card de 4 Gb pentru a avea pe ce să "capturez" imagini! În ambele trenuri ne-am intersectat pașii cu o echipă a Munțarilor Șprițari care plănuiau să ajungă tot în refugiul Funduri. Bine că ei merg în alt stil: taxi până la Plaiul Foii și de acolo urcat spre Funduri! Văd că au la ei o hartă veche făcută de Daniel Popescu și îi rog să îmi dea harta să verific numele unor vârfuri de pe creastă! La gară rămânem puțin în urmă, recuperăm distanța și în centru ne vom împărți drumurile: ei spre Plai, noi spre Botorog! La o oră de mers de la gară suntem la Botorog și începem să urcăm pe BG spre Curmătura (11.00).
În două ore suntem la cabană unde dăm de un mare grup de suedeze ghidate de Lucian Clinciu și de un prieten de-al lui. Veniseră pe la stâna din valea Curmătura și de acolo Lucian a adus niște urdă din care ne servește ca pe niște vechi prieteni! De fapt și suntem prieteni din marea familie a Muntelui! Mai povestesc ceva cu el legat de greșelile ultimei hărți a Pietrei Craiului și ne despărțim cu promisiunea de a trece pe la el prin Zărnești cândva! Lucian îi duce pe nordici pe Piatra Mică și apoi coboară în Zărnești ca să le arate o parte din ce înseamnă Piatra Craiului. La 13.50 îl salutăm și pornim pe PR spre șaua Crăpăturii. După vreo 10 minute de urcat Ilinca se încurcă și răstoarnă într-un copac căzut. Are doar o mică zgârietură (s-a julit un pic pielea pe frunte) și un pic de sperietură. Sper să nu se supere că îi citez cuvintele : "Am două picioare stângi :D!"
La copac Ilincăi i-a căzut bufful de pe cap și în șa primim un telefon de la Lucian că îi aduce bufful. Rar mai vezi așa ceva! Mulțumesc, Lucian! Mai schimbăm câteva vorbe și pornim în sus pe PR (14.30). După mine urmează una din cele mai frumoase părți ale crestei: cablurile dinspre Turnul Pietrei Craiului! Coborâm puțin prin pădure până în șaua de deasupra Locomotivei, urcăm prin defrișare și apoi puțină pădure și ieșim la ora 15.00 la începutul grohotișului de sub cabluri.
Tare îmi place zona și mă simt capră neagră. Mă abțin totuși să nu urc prea repede și am grijă de Ilinca să treacă la fiecare cablu. De câteva ori îi ghidez pașii și treptele pe care să meargă. Mergem cât de cât fluent și nu putem accelera prea mult, Ilinca fiind la primul ei traseu de acest gen. Urcăm cu atenție fiecare horn sau zonă cu cablu și la ceea ce știam eu o trecere expusă așteptăm să coboare un grup dinspre Turn. La coborâre mereu e mai greu decât la urcare! Mai sunt câteva zone cu grohotiș pe care le depășim lejer, întâlnesc doi germani cărora le explic că nu mai e mult până la cabană, văd un cuplu cu un buff de maraton și facem schimb de experiență (bufful e de la primul maraton al anului din București!) și ajungem destul de repede la ieșirea marcajului CR de pe Padina Hotarului. Săptămâna viitoare voi veni pe aici cu Alexandra și cu Cristi Roșu! Mai urcăm 5 minute peste vreo două trepte de stâncă și la ora 15.20 suntem lângă stâlpul de pe vârf (1911m).




Lângă vârf este crucea lui Gheorghe Bîrsan care în data de 29 iunie 1975 a fost lovit de trăznet în jurul prânzului. Deci cu vremea nu e de glumit niciodată pe munte! Pornim pe creasta deocamdata lejeră, trecem de șaua Padinii Închise (pe unde pe BA voi trece peste două săptămâni) și intrăm în ceață undeva pe la ora 18.00 după vârful Padina Popii. Trecem de singurul cablu de pe creastă și la 18.30 ocolit vârful Ascuțit și ajungem la refugiul Ascuțit/Karol Lehman. E târziu și mai ales Ilinca e obosită. Eu aș mai fi mers, dar nu vreau să risc încă trei-patru ore cu Ilinca în starea asta. Rămânem aici! Deocamdată este și ceață și nu vedem pe unde mergem. Pe munte de cele mai multe ori nu traseul este cel mai important, ci peisajele care îți liniștesc toate gândurile și simțurile! După vreo oră se luminează, dar decizia e luată: plecăm mâine foarte matinal! Intrăm în vorbă cu colegii noștri de refugiu (dintr-un cuplu băiatul e sibian venit în București și apreciază "apa de Cluj" și slana!), mai povestim puțin, citesc câteva rânduri (nici lumina și nici alcoolul nu mă ajută să citesc mai mult!) și pe la 21.00 "trag oblonul".

Ziua 2 - duminică 14.07.2013

Fiindcă ne-am culcat devreme, ne și trezim devreme! La 6.00 sună alarma, ne mișcăm rapid și cu cât mai puțină gălăgie să nu trezim colegii de refugiu. De fapt e un deranj normal pentru cei care au planuri mari și colegii nu se supără de fâșâit ;). Mâncăm rapid ceva și la 6.45 suntem în fața refugiului gata de drum!
În câteva minute soarele începe să ne mângâie și e foarte plăcut. In dreapta lăsăm muchia cu fereastră și Brâul de sus aninat undeva mai jos sub noi și ajungem lejer în șaau Călinețului (mai întâi firul secundar și apoi cel principal). În șa erau doi montagnarzi cu cortul. Preferaseră să rămână aici în liniște decât să vină la potențiala aglomerație de la refugiu! Îi lăsăm să își pregătească cafeluța de dimineață și pornim mai departe spre Vârful Dintre Țimbale.


După Țimbalul Mic coborâm pe placa cu fisuri și aproape de vârful Sbirii intrăm în ceață. Asta să fie problema!






După vârf coborâm un horn, tot îi povestisem Ilincăi de trecerea orizontală cu stânca ce te aruncă în gol și i se pare banală trecerea, mai avem o ultimă șa și urcăm spre Piscul Baciului (10.30).
Fac o poză cu albul în spate și în 10 minute coborâm la refugiu. Acum Ilincăi îi pare mult mai ușor decât data trecută! Merg mai repede și până să ajungă Ilinca la refugiu, eu cobor până în șaua Grindului de unde coboară unul din cele mai frumoase și dificile trasee românești, traseul "La lanțuri" spre Șpirlea și Plaiul Foii. Revin la refugiu și intrăm la povești cu un tip ce părea să doarmă în refugiu. Doar moțăia, se trezește și se scuză că intră în vorbă cu noi și că e "violent" verbal. E iritat pe toți cei care au trecut ieri prin refugiu și au lăsat mai mizerie decât este. Și are mare dreptate! Mai povestim una-alta și la plecare (adică aproximativ la ora 12.00) leg unul din cei doi saci de gunoi de aici pe exteriorul rucsacului meu. Îl strâng bine să nu se desfacă și mereu voi avea grijă să nu se rupă (mai ales la trecerile prin jnepeni). Urcăm în câteva serpentine pe vârful Grind și de aici mergem prin ceață pe linia crestei. În multe părți poteca este singurul loc de pe creastă, în stânga și în dreapta fiind căderi aproape verticale. Seamănă cumva cu Arjana de care Ilinca își aduce aminte cu plăcere! Trecem de câteva cruci sau plăci comemorative, lăsăm o mică ferestruică în creastă (prin care altă dată vedeam Plaiul Foii) de pe creastă văd ascunsa Poiană Închisă unde își face veacul una din familiile de capre negre din Crai și la ora 14.00 suntem la "ieșirea de la ora 14.00" din Poiana Închisă. E coincidență de oră, cei care au fost în poiană știu la ce mă refer ;)!





Pe Coama Lungă poteca devine mai ușoară și doar din loc în loc mai apare câte un mic horn. În rest sunt mulți jnepeni cu rădăcini care îți pun piedică ;)! Înainte de șaua Funduri cu vreo 10 minute e o coborâre în trepte la care o ajut pe Ilinca să coboare cei câțiva metri. Binențeles că doar îi arăt unde ar trebui să pună fiecare pas, în rest se descurcă foarte bine.

La acea coborâre ne așteaptă un grup de vorbitori de maghiară și ne vor depăși după aceea. Cu ei pentru câteva minute mă întâlnesc în șaua Funduri. Vine și Ilinca și aici avem o surpriză: poteca nemarcată de până acum spre refugiul Funduri este acum marcată cu Cruce Roșie (5 minute de aici, 5 minute din marcajul TA/PR dinspre poiana Grind)! Îi spun Ilincăi să rămână aici cu rucsacii și cobor eu în câteva minute până la refugiu și apoi termin de parcurs noul traseu. Revin prin șaua Funduri înapoi în șa unde Ilinca ațipise puțin.

Iau câteva guri de apă și o eugenie și coborâm mai departe până în șaua Funduri și apoi pe TR spre Pietricica (17.15). Pentru vreo două sute de metri mergem prin pădure pe sub linia de creastă și apoi coborâm în pădure urmărind marcajele. În zona "La Arsură" părăsim creasta momentan și coborâm abrupt în pădure spre est printre copaci dărâmați.


Ieșim în prima poiana mare în care semnele de pe pietre se cam ascund. Știu dintr-o tură mai veche pe unde merge poteca și încerc să merg puțin mai încet ca să avem distanță mai mică între noi. Chiar o rog pe Ilinca să mă strige când nu mă mai vede ca să fim aproape. Dacă avea fluierul mai la îndemână, ne foloseam de fluiere! Mergem prin partea de sus a poienii pe o potecă mai mult lipsă, printr-un culoar printre brazi pierd semnele și cobor în golul mare al poienii. Am pierdut marcajele și e musai să le regăsesc! Știu direcția potecii spre vârful Pietricica printr-o șa din fața mea. Văd un stâlp de marcaj printre brazi mai sus de mine și o anunț pe Ilinca de semn. Urcăm la stâlp, reconstitui marcajul de unde îl pierdusem și prin șaua amintită ajungem din nou la linia crestei în poiana panoramică dinainte de vârful Pietricica. Admir Păpușa acoperită parțial de nori, mai mergem un pic pe marginea stâncilor și coborâm în stânga prin poiană pe unde îmi aduc bine aminte. Semnele îmi confirmă amintirile la intrarea în pădure.

În zece minute de mers prin pădure ajungem la o casă de vânătoare. Data trecută chiar mă gândeam că aici în condiții de vreme foarte rea s-ar putea sta. Acum nu mai stau să mai verific asta!
De la casa de vânătoare facem dreapta prin poieniță și în capătul celălalt al poienii coborâm iarăși prin pădure printre copaci căzuți. După vreo jumătate de oră ieșim într-o poiană lungă la capătul căreia ajungem în sfârșit în poiana Pietricica la gardul stânei. Intrăm prin curte și printre vaci și ne iau în primire dulăii de la stână. Îi potolesc ciobanii și ne lămuresc pe unde trebuie să o luăm mai departe. Ei ne spun că poteca este bună în continuare și probabil că nu au mers prea mult.

Este ora 20.15 și de aici indicatorul ne spune că mai avem trei ore până în Podul Dâmboviței. Încă nu este întuneric și sper că vom putea merge cât mai mult până să se întunece. Știu că avem amândoi ceva oboseală și sunt sigur că vom merge mai mult decât spun ei pe săgeți. Urcăm puțin pe marcaje și prin poiană și intuitiv găsesc poteca prin pădurea încă primitoare.
Tot mereu în coborâre mergem printr-un culoar semi-curățat de echipele Salvamont. Spun semi-curațat fiindcă sunt vreo 20 de copaci de 40-80 centimetri diametru căzuți pe potecă. Și să nu mai spun de câteva zone în care boscheții țepoși sunt atât de mari încât nu vezi unde calci printre ei! Caut să mențin distanța mică între noi de câteva ori la limita zonei de vizibilitate! Și mai ales nu merg prea departe și încep să cânt fiindcă ceva mai sus e mine în muchie văd un pui de urs care fuge în sus. Nu pare să fie altceva după forma rotunjoară! Ilincăi iarăși nu îi spun de asta și își dă seama imediat. Mă și întreabă dacă ursul e motivul pentru care cânt. Îi confirm și merg mai departe căutând să vorbim cât mai mult ca să îl speriem. Culoarul ne conduce până într-o căzătură mare și urâtă (21.00). E o poiană semirotundă cu urzici și arbuști mari căzuți în toate direcțiile. GPS-ul îmi indică poteca direct prin căzătură. Încercăm câțiva metri prin zona de jos a căzăturii fără noroc. Ne blocăm în urzici! Hai înapoi până la semnul de la marginea căzăturii! Convenim să ocolim căzătura pe partea de sus prin pădure. Urcăm până deasupra ei, o ocolim pe marginea unei râpe (atenție la ruptura de pământ!) și pe partea cealaltă a boschetăriei coborâm în direcția indicată de GPS. Începe greul fiindcă s-a și întunecat și noi nu am scăpat de greu! Surpriză! Găsim un marcaj pe un copac rupt chiar sub semn! De aici direcția noastră se schimbă și eu sunt la înaintare prin junglă. Mi-ar fi trebuit o macetă! Aprindem frontalele fiindcă doar cu ele putem vedea unde suntem unul față de celălalt și pe unde mergem! Sar peste copaci, intru în iarbă mare și tot felul de crengi căzute, mă ridic iar deasupra copacilor, cad o dată între copaci și nu îi spun Ilincăi de asta. Și așa e obosită și speriată de întuneric! Singurul lucru pe care îl știm amândoi este că nu ne putem bloca aici chiar dacă e greu. Mai merg câțiva metri în față, aștept să vină Ilinca, mai continui alți câțiva metri și tot așa. Am direcția indicată de GPS și chiar dacă nu e fix poteca, știu cam pe unde trebuie mers. După niște ore de luptă cu pădurea și întunericul ieșim într-o poiană mare și lungă. Pe aici coboară poteca foarte prost marcată! Vreo câteva sute de metri mai jos în poiană dau de un gard. E stână de la Zăpodie pe care o știam de acum mulți ani. Câinii încep să latre și ciobanul uimit iese și sună din goarnă. A pățit-o să vină ursul la oi! Ne vede frontalele și ne strigă: "Mergeți pe lângă gard și coborâți la stână!" "Da, da, coborâm!" La aproape 12 noaptea ajungem la stână și ciobanul potolește câinele. E tare mirat că cineva în miezul nopții ajunge aici! Binențeles că ne-a reținut. Peste trei săptămâni ne întâlnim cu băieții lui la Brusturet și ne spun că tatăl lor le-a povestit de cei doi care au venit în miezul nopții. Îi cerem și ne dă o sticlă de apă pe care o bem pe nerăsuflate. Tare ne era sete! Îi mulțumim și îl rugăm să ne arate pe unde să mergem mai departe. Uite semnele pe aici prin josul poienii! Mergem pe drumul indicat de el și peste o jumătate de oră vedem un marcaj TR la stânga. Aici este poteca ce coboară la Dâmbovicioara. De-am ști și pe unde trebuie să mergem... Oricum noi acum urmăm PR spre Podul Dâmboviței. Nu vedem nici PR, nici TR. Mergem prin poiana lungă (Muchia Frumoasă) pe un fel de drum ce pare să ne tot conducă pe dreapta poienii. Drumul e tot mai clar. În schimb semne deloc! Drumul iese din Muchia Frumoasă în dreapta și coboară pe Valea Popii. Nu e pe aici drumul nostru! Facem cale-ntoarsă până la marcaj la săgeata de unde se desparte TR! De aici conform GPS-ului ar trebui să facem stânga prin pădure. Coborâm puțin prin pădure și dăm de un drum larg de căruță pe care sunt marcaje. Mi se pare ciudat că începem să urcăm. Verific pe GPS că e direcția bună și îi confirm Ilincăi și mai urcăm puțin după care începe lunga coborâre. E circa 1.00 noaptea! Avem noroc că de aici poteca este clară, indiferent că e în pădure sau prin poienile lungi. Ieșim în poiana Plăicului unde sunt două stâne. Trecem pe lângă prima stână părăsită și la a doua ne încolțesc câinii între stână și țarcul de vaci. Strig la ciobani, vin și opresc câinii și sunt și ei mirați de nebunii care în toiul nopții sunt pe aici. Și eu aș fi mirat în locul lor! Îl rugăm să ne arate drumul mai departe și ne duce în capătul poienii la începutul  potecii. "Țineți poteca asta până jos la Pod!" Urmăm poteca ce parcurge niște plaiuri lungi în cântece de greier și în miros de flori de munte și curând ajungem la vâlcelul pe care îl știam eu ca zonă finală. Îi spun Ilincăi că mai avem puțin și cobor fiind mereu atent să nu rămână prea mult în urmă. Semnele coboară pe vâlcel și prind viteză ceva mai mare. Trec de o mică săritoare de vreo 4 metri și mă opresc la vreo sută de metri diferență de nivel deasupra șoselei/capătul drumului nostru. Ilinca e mai în urmă, nu îi văd frontala și urc după ea. Nu pe săritoare, ci  pe poteca marcată ocolită prin pădure (dreapta față de vâlcel cum urci)! O văd chiar la bufurcație și îi spun să mă urmeze prin pădure revenind amândoi în firul vâlcelului. "Uite săritoarea ce ai ocolit!" Oboseala e maximă și spun și știu că mai e puțin. Urmez semnele pe dreapta (în sensul coborârii), fac o traversare pe grohotiș la stânga spre un stâlp și aștept să mă ajungă Ilinca. De aici e o coborâre lejeră pe poteca plină de pietre până la bariera Dâmbovicioarei. Ilinca e de mult pe pilot automat și merge foarte încet. Așa că încet cobor metru cu metru ca să îi urmăresc frontala. E greu, dar suntem la sfârșit și nu ne putem îneca acum ;)! Ajung la stâlpul indicator de jos de la barieră și pod de piatră. E ora 3.00 când suntem amândoi jos la săgeata indicatoare: 5-6 ore până în șaua Funduri! Și odihnit și cred că faci 7-8 ore până acolo! Acum suntem la asfalt și la "lume"! Pe asfalt în vreo 20 de minute ajungem la intersecția cu drumul național unde ne așezăm și încep să fac autostopul în ambele direcții. De la Brașov avem multe trenuri spre București, de la Pitești iarăși avem destule autocare/microbuze. În maxim 10 minute ne ia un șofer de camion. E din Miercurea Ciuc de sus din munți și știe ce înseamnă să rămâi noaptea în munte! Vorbim despre demnitate și omenie, despre egalitatea oamenilor. El e secui și e un pic supărat pe românii care fac diferențe de naționalitate. În fond toți suntem oameni și lepre și oameni de treabă sunt în orice neam! Ilinca adoarme aproape instant și după vreo 30 de minute șoferul îmi spune să mă culc și eu până la Pitești. Trecusem de Câmpulung! Șoferul foarte de treabă ne lasă chiar înainte de giratoriul unde ar trebui să luăm o ocazie spre București exact când se luminează. El merge spre Vâlcea. Îi mulțumim și ne spune că ne-a luat din plăcere! Trecem giratoriul, întrebăm un polițist de autogara pentru autocare spre București, ne indică drumul (vreo doi kilometri) și ajungem la fix pe la 6.00 la autogară. La 6.30 pleacă un autocar spre București și în mai puțin de două ore ajungem la autogara Militari (22 lei de persoană). Rapid acasă cu metroul, un duș bun și apoi la serviciu!

A fost o tură lungă cu peripeții și sincer nu recomand nimănui cu mintea întreagă să facă ce am făcut noi. Doar dacă are o rezistență, capacitate de orientare bună și o viteză mult mai mare! Pentru Ilinca a fost cea mai "dură" tură de până acum, am felicitat-o și tare mă bucur că a făcut față! Marcajul "punct roșu", creasta Pietrei Craiului, ne-a arătat cât de solicitantă este! Și cât de frumoasă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu