Un nou week-end... O noua etapă în reconstrucția refugiului-școală Florei. Doar pentru Costi nu e un nou week-end fiindcă a stat toată săptămâna sus pe munte cu materialele!
În povestire veți vedea mai mult text și mai puține poze. Asta este, când muncim (absolut toți au contribuit cu câte ceva și este esențial ca fiecare să facă ce știe și ce poate) nu prea avem timp de poze.
Doar așa vă mai spun câte un detaliu din ce îmi aduc aminte :D!
Vineri după-amiază vorbim pentru plecarea din București și pentru ce scule mai este nevoie să ducem. Se pare că avem acolo de toate și doar un patent sau niște ciocane sunt suficiente.
Precum ”cireșarii” (copyright Adi Anton) ne adunăm la Posada: el vine cu trenul dinspre Brașov și noi (Mihaela, Irina, Marius, Bianca, Cezar) venim vineri seara după seriviciu din București. Pe Bianca am luat-o practic de la serviciu, nici nu a mai avut timp să se schimbe! Doar că e acasă în Comarnic, nu e bai! Ea rămâne (din prietenie față de vecinii din copilărie) în Comarnic și mâine va urca cu tatăl ei la Florei la treabă. E și dânsul de nota 20, ne ajută extrem de mult fiindcă îi sunt tare dragi locurile și oamenii!
Reușim să ne întâlnim la muzeu și pe noapte urcăm, pe drumul bine-cunoscut și din poveste în poveste până sus în șa. Costi ne aștepta cu drag (nu era singur, veniseră mai devreme și Sergiu cu Andreea!) lângă focul mare. Abia aștepta să mai vină ceva lume! Mai stăm în jurul focului și ne băgăm în corturi fiindcă urmează zile de treabă.
Sâmbătă vine trupă mare (cred că am fost peste 15!) și ne apucăm de treabă. Ca urmare nu veți vedea poze în afară de cea de răsărit și cele din plimbarea de seară.
Nu pot spune că vreunul din noi a făcut cea mai multă treabă. Au venit doi meseriași (lucră în construcții) de într-o zi au întărit și fixat tot cofragul nostru de săptămâna trecută, Ștefan s-a depășit pe el însuși venind cu mașina plină de mâncare (el așa înțelesese, să aducă mâncare că vin 30 de oameni!), cu ceaun, cu un picior/ciosvârtă :D de miel, cu cartofi gata curățați pentru gulyas, cu brânzeturi (nah, e secărean, aici cașcaveaua de multe feluri e specialitatea zonei!), cu legume, cu carne, cu linguri, cu cuțite (multe, are colecție!). Nu spun că omul ăsta a făcut nu știu câte drumuri cu mașina prin locuri mai puțin sau mai greu accesibile pentru a mai aduce apă, pietre (!) pentru fundație sau altele. De re-menționat că suntem pe munte, într-o șa aflată la 1200 de metri altitudine și nu se poate ajunge așa de ușor. Doar mașini puternice ca a lui Ștefan, tractoare, camioane (da, camion cu care se aduc materiale!), căruțe și Dacii papuc pot urca pe aici. Bine, și ATV-uri și snowmobile care fac multă gălăgie și, din punctul meu de vedere, sunt de acceptat doar când fac ceva util. Altfel pentru distracție să stea jos la poale!
Se vede mâna oamenilor cu experiență: în câteva ore au refăcut ce am muncit noi, mulți novici, în două zile!
Un lucru important mai este de menționat: câțiva ne-am făcut inițierea în meseria de fierar-betonist! Crash course (parcă așa o zis Mihaela :D) la fața locului. Deși pare o joacă (să fixezi cu sârmă structura de fier care intră în fundație!), este un lucru foarte important pentru viitoarea clădire!
Un alt lucru foarte important este alinierea la nivel pentru care Bianca și tatăl ei au avut un rol esențial: fără furtunul de nivel adus de ei nu făceam absolut nimic!
Mănuși, ciocane, proptele de fixat panourile cofragului, astupat găurile din cofrag cu pământ, pus structura de fier în fundație conform indicațiilor specialiștilor, legat structura și cofragul astfel încât să nu iasă betonul, pietrele aduse cu mașina, sparte și apoi împrăștiate în toată structura fundației... Toată treaba de bucătar pe care Ștefan a făcut-o cu cel mai mare drag (și cu lichidele de rigoare care, deși multe, s-au dovedit ne-suficiente pentru toată trupa!)... Mici detalii făcute de Oameni cu suflet mare și energie cât carul (carul mare de pe cer :D)!
Spre apus (final de zi) când treaba e terminată Mihaela propune Irinei, lui Marius și mie o plimbare pe deal. Că tot nu au mai fost prin zonă! Așa că o luăm în sus pe drumul de mașină (plin de praf la câte mașini au coborât pe aici) și tot povestim de una-alta (nu ne-am mai văzut de ceva vreme) până ajungem deasupra stânei Doamnele-Tituleni. Nu mai mergem mai sus, ideea e să vedem stingerea farului zilei după coamele Bucegilor. Ne întoarcem peste vârful amintit cu pauze de respirat lumina și căldura talăngilor vacilor. Îmi permit să adaptez niște versuri din folkul clasic: ”E atâta căldură, de unde vine?” Căldură a simplului, a naturalului, a ierbii ce dă să se usuce, a sufletelor noastre dornice de natură (nah, dacă betoanele ne sunt în jur în mare parte a timpului!). Adierile din jur parcă nu sunt reci, parcă întregesc atmosfera Mioriței. Doar un fluier mai lipsește și, probabil, îl simțim printre clopotele calmelor bovine... Chiar dacă am fost cu toții prin alte zone ale lumii (fiecare loc are frumusețea lui) și ne povestim experiențele trăite, tot Aici e Acasă! Și cum coborâm în șa și se pune de masă mare și de familiarul gulyas la ceaun, ce poate fi mai Rai decât sus în Florei?
Nu mai știu de o fost azi sau mâine: cred că azi undeva pe la miezul zilei! În timp ce lucram noi de zor, turma de oi era sus în vârful dealului și vedem că ceva le mână sau le sperie de coboară în viteză și umplu drumul de praf. Cine știe ce o fi! Faza comică e că oile vin spre noi de parcă ar vrea să ne atace! Ce o fi fost în mintea primeia... Vine pe drumul de mașină pe lângă fundație, dă roată fundației și continuă rotația. Și celelalte oi după ea de se făcuse un cerc în jurul nostru. Ba ne miram, ba râdeam de nu mai puteam. Le-o apucat strechea? Cred că erau la alergare și probabil dădeau ocol de stadion că altfel nu pot să îmi închipui ce era în mintea lor. Vorba aia: minte de oaie! Nu degeaba a fost discuția cu simbolul țării ca oaie: unul spune o prostie la televizor și restul aleargă după el ca turma :))))! La nu știu ce semn o oaie a spart cercul și în câteva secunde s-a terminat toată distracția. S-au adunat grămadă și au coborât spre apă!
No, stăm noi seara la povești în jurul focului și se cam termină berea (Ștefan adusese 60 de beri!). Cam pe la 3.00 dimineața vine o trupă din Comarnic cu mașina cu alte baxuri de bere. Care se consumă repede. Eu doar am mai primit o bere. Eram în sacul de dormit lângă Vali, fiecare în sacul de dormit, lângă foc. Dacă e vreme așa de faină, de ce să dormi în cort! Cam pe la 4.00-4.30 se termină distracția și spre răsărit apuc să ațipesc vreo două ore. Nu contează prea mult, urmează o zi de muncă!
Zi în care vom face incredibil de multă treabă. Fiindcă avem aceeași oameni faini și pricepuți de ieri și primim indicații eficiente! După verificarea încă o dată a nivelului și a cofragului, începem turnarea fundației. Băieții mai pricepuți sau mai forțoși la betonieră (adusă împreună cu generatorul cu mașina!) la nisip, pietriș și cărat cimentul apoi unde este nevoie în fundație, fetele la pus apă din cele două cuburi de câte o tonă în găleți și în betonieră și la nivelat betonul în structură. Nu a existat ”separarea” asta de fapt. S-au schimbat rolurile unde a fost nevoie de fiecare! Totul a mers ca pe roate și în vreo șase ore am reușit să turnăm fundația. Părea imposibil și uite că, împreună, am făcut o treabă foarte bună. S-or mai găsi cârcotași, dar trebuie să țineți cont că totul se face aici pe bază de voluntariat, puțini dintre noi sunt specialiști și pricepuți în construcții!
Așa că uite cum arată treaba la finalul zilei! Final în care mai avem o masă cu halca la rotisor sau fiecare ce alege, strângerea gunoaielor și arderea a ceea ce arde (mai mult strâns și cărat jos în ”civilizație”) și plecarea spre casă cu gândul la următoarele etape!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu