sâmbătă, 5 august 2017

Jurilovca-Gura Portiței-Vadu-Constanța 2-5.06.2017

Gura Portiței... Se spune că e unul din ultimele locuri sălbatice, gen Vama Veche... Vama care era acum cel puțin 10 ani că de mult nu mai e ce-a fost ;)... Cum sunt mai multe zile libere, îmi doresc să îndeplinesc un vis de ceva ani: să merg pe jos din Portiță până în Vadu, primul loc la sud de Portiță de unde pot lua o mașină/autobuz spre civilizație. După pregătirea informațiilor necesare (în principal transportul fiindcă merg cu cortul și cu mâncarea în rucsac), pornesc la drum vineri dimineață cu trenul spre mare. Ieri avusesem ceva treabă pe la Cernica și a trebuit să amân plecarea cu o zi... 

Cam pe la 9.30 sunt în Constanța, întreb cum pot ajunge la autogara Tomis III de unde am microbuz spre Jurilovca și merg cu un autobuz 100 până la City Park Mall. Șoferul are însemne turcești în cabină și e foarte amabil cu mine. Îmi spune la ce stație să cobor și chiar cu o stație înainte mă atenționează că se apropie autogara :)! Cum am cursă la 12.00 spre Jurilovca și mai am cam o oră de așteptat, îmi fac rezervare (mai bine fiindcă în general mașina care merge la Sălcioara este full!) și din intersecția de la City Mall merg cu un troleibuz 102 până la Faleza Nord (capăt). Întreb un nene cum se ajunge la plaja ”Trei Papuci” și îmi indică o potecă ce coboară la plajă ”după blocul înalt”. Voiam să cobor ca să îmi aduc aminte de  momentele din copilărie când veneam aici la plajă (să fie 30 și ceva de ani). Atunci plaja era mică și plină de scoici, acum e mare, sub faleză, liniștită și cu câteva sirene cu două picioare ;). Frumoasă schimbare!

Revin la autogară, iau biletul (24 de lei) și mă urc în microbuz. Aparent sunt ceva neobișnuit aici, cu rucsac mare și, cum toleranța în Dobrogea e mare, nimeni nu își pune problema rucsacului meu. Microbuzul merge pe ruta Constanța-Ovidiu-Cogealac-Mihai Viteazu (după Cogealac apare marea de mori de vânt), intră în județul Tulcea și după Baia trece prin câmpuri de maci roșii și face dreapta spre Ceamurlia de Jos, Lunca, Vișina și în final Jurilovca. Când cobor eu în centru mai rămâne doar o persoană în microbuz, ultimele două (pereche) coborâseră o dată cu mine în centru. Din discuțiile lor auzisem de drumul care merge spre capul Doloșman și de plimbările pe care le-au făcut pe aici cu câinii :). 

La un magazin cu de toate întreb un tânăr de niște baterii pentru aparatul foto, de drumul spre port și de cel spre capul Doloșman. ”Poate te ia cu mașina vreunul din turiștii de la camping până la cetate”. Mulțumesc și cobor spre port să văd când am cursă spre Gura Portiței. În drum trec pe lângă Sailor's Pub și pe strada Portului cobor pe la biserica lipovenească ”Acoperământul Maicii Domnului” construită în 1895 (pe poartă scrie cu litere slave Goda) și înainte de port dau de restaurantul ”La Gomera” foarte fain amenajat (prilej de câteva poze). Cu niște băieți cobor spre port și mă interesez de vaporașe.





Merg la recepția complexului de la Gura Portiței, văd tarifele de cazare (nu e cazul fiindcă stau cu cortul) și cursele: 9.00, 14.00, 18,00 Jurilovca-Gura Portiței, 12.00, 16.00, 20.00 Gura Portiței Jurilovca, preț 30 lei tur/60 lei tur-retur. Prețurile la cazare diferă mult în funcție de sezon și numărul de nopți și cel mai ușor este să consultați site-ul www.guraportitei.ro. Fiecare turist trebuie să își ia permisul de acces în Rezervația Biosferei Delta Dunării (RBDD) de la automatul din portul Jurilovca (înainte să intri în port e un chioșc suspendat pe stânga): 5 lei/persoană/zi, 15 lei/persoană/săptămână, 30 lei/persoană/an, gratuit pentru categoriile obișnuite plus persoanele care locuiesc în deltă sau în localitățile limitrofe, 10 lei/autovehicul/zi, 100 lei/autovehicul/an, 20 lei/ambarcațiune/zi,100 lei/ambarcațiune/an, gratuit pentur pescuit sportiv, se poate plăti cash sau cu card. Îmi iau permisul pentru o săptămână, mă mai plimb puțin prin port și mă întorc în centru pentru a merge pe strada Izvoarelor pe lângă restaurantul-pensiune ”Lotca” spre capul Doloșman.



Caut casele văruite cu tocăraie albastră pe care le știam de prin muzee și cu greu găsesc trei case de acest fel. Una e într-o imagine de mai jos. Ies pe lângă campingul de rulote pe drumul asfaltat ce merge spre capul Doloșman. Capul Doloșman este un promontoriu stâncos, situat la confluența lacurilor Razim și Golovița/ Este singura faleză calcaroasă din zona litorală a României, întinsă pe 3 kilometri și cu înălțimea maximă de 29 de metri (info de pe panoul din centrul Jurilovcăi). 

Merg vreo doi kilometri prin soare dogoritor și fac semn la singura mașină care trece pe drum. Oprește și mă ia până spre cetatea Orgame/Argamum. Sunt niște tulceni care au plecat în plimbare și aici au ajuns cel mai departe. Nici unul dintre noi nu știe drumul și sperăm să nimerim. Din vorbă în vorbă se termină asfaltul și urmăm o mașină de teren care, bănuim noi, merge în aceeași direcție. Vedem că se oprește la maul apei și credem că a greșit (și noi după ei :D). Dar am mers bine, aici e cetatea! Îmi iau rucsacul fiindcă e posibil să rămân mai mult decât ei și urcăm spre cetate.

Cetatea Orgame/Argamum a fost fondată la mijlocul sec. VII î. Chr. de un grup de coloniști greci originari din Asia Mică și se dezvoltă pe un amplasament ocupat anterior de o populație locală din prima epocă a fierului (sec. X-XIII). În epoca romană primește numele de Argamum, încheindu-și viețuirea în cursul sec. VII d. Chr. Orgame/Argamum este prima așezare de pe teritoriul României al cărei nume este menționat într-un izvor scris antic (”Orgame, oraș lângă Istru”, Hecateu din Milet, sf. sec. VI î. Chr). În interiorul cetății au fost degajate, prin cercetări arheologice, trei bazilici paleocreștine. O altă bazilică paleocreștină se află la circa 1.5 km vest de cetate. La poalele cetății, pe latura de sud, se află vestigiile fortificației grecești și ale unor cuptoare pentru arderea ceramicii, din epoca romană. La NV de cetate se află tumulul-heroon (mijl. sec. VII î. Chr.) cel mai vechi mormânt grecesc din bazinul Mării Negre. (informații tot de pe panoul din centrul Jurilovcăi). 

Noi ajungem la zona cu cele mai multe construcții și colegii mei (de ocazie și ajutor) se întorc la mașină. Cu mulțumiri eu plec mai departe spre punctul de observație ce se vede în punctul cel mai înalt (de fapt e un stâlp de beton în punctul cel mai înalt, ceva mai departe de observator) de unde fac stânga prin lanurile dansante de grâu. Mai dau și de celelalte ruine, intru printre maci și lanul de grâu mișcător spre punctul care pare cel mai înalt cu ideea de a mai scurta din drumul asfaltat. Și așa e foarte cald... Reușesc asta și voi ajunge cam la jumătatea distanței dintre capul Doloșman și Jurilovca.















Intru pe lângă camping, fac stânga la prima stradă și pe strada Doloșman ajung la troița lipovenească din centru (se vede după crucea cu două brațe orizontale). De aici stânga pe strada portului și intru într-un supermarket să îmi iau niște apă și ceva fructe. Și bineînțeles o înghețată care se potrivește cu vremea... Un băiat se tot uită la o sticlă de suc și la banii pe care îi are în buzunar. Se vede că nu îi ajung și îi iau eu cadou sucul dorit (întrebase vânzătoarea de câteva ori cât e prețul acelei sticle de suc). Vânzătoarea e lipoveancă faină și mai schimbăm câteva vorbe. Ca și domnișoara care vinde bilete la vaporaș la recepția din port! Mai stăm câteva minute și vom pleca cu cursa de 18.00. Chiar se scuză recepționera la noi că trebuie să mai așteptăm câțiva turiști vreo 10 minute. Nici o problemă, nimeni nu se grăbește aici...

Cei 16 kilometri peste lacul Golovița trec în vreo 25 de minute cu botul vasului ridicat din apă și cu aburi/stropi de apă peste tot... Îmi spusese lipoveanul căpitan că s-ar putea să mă stropească în spate. E apă curată, face chiar bine :D! 


În Gura Portiței cei care sunt deja cazați ne salută de bun venit, urcăm întâi noi pe ponton și apoi bagajele fiecăruia, căpitanul vasului urcă pe ponton și cuptorul cu microunde și alte echipamnete pe care a fost rugat să le transporte și eu merg direct la mare. Îmi era dor de ea și o respir lăsat pe spate pe stabilopozii digului nordic cu rucsacul sub cap. Ce dor mi-a fost de briza mării... În vreo 15 minute mă ridic fiindcă trebuie să îmi caut un loc de cort. Nu știam că locurile de cort sunt pe plajă în partea cealaltă a micii stațiuni și merg puțin spre nord, între mare și canalul de scurgere a lacului Golovița. De fapt nu se scurge pe aici și e doar un canal de supraplin pe unde se întoarce peștele. Aflu asta de la pescarii care au lansetele pe malul canalului și corturile puse ceva mai sus. Aici reprezentantul RBDD le-a permis pescuitul la mica înțelegere. Voi rămâne cu ei la povești și la foc până seara târziu când somnul ne cheamă în sacii de dormit și în corturi. Parafrazând un cântec folk, pot spune că ”seara cu pescarii n-o uiți niciodată” :D.





No, a venit dimineața și Cezar trebuie să plece la drum. Ne trezim când începe să fie prea cald în cort, mai stăm ceva la povești (prietenii mei întinseseră lansetele și undițele dinainte să se lumineze), mâncăm puțin de dimineață, strâng rucsacul și pe la 10.00 pornesc la drum. La marginea stațiunii îmi taie drumul un șarpe de apă, intru pe poarta ”interzisă” și mă plimb printre căsuțele de lemn tip camping vechi ca să văd mai bine ce înseamnă stațiunea. Întâi mă plimb puțin pe insulă unde fac ceva poze la casele vopsite fain și cam scumpe, mă bucură zonele dintre case unde poți coborî la ponton, revin la plajă și iau o ultimă pauză de bere la singura terasă de pe plajă. E și o piscină mică lângă terasă, sunt multe umbreluțe și multă lume care nu îmi face deloc plăcere. Mă așteptam la ceva mult mai liniștit și mai izolat. În fine, mă bucur de cele două pahare de bere și de un croissant și un angajat de aici mă ghidează spre corturi și spre plaja care merge spre Periboina. Îi mulțumesc și pornesc pe jos prin ”zona liberă”.








Continui să merg pe plajă. Și merg, și merg, și mai fac câte o pauză, și iar merg... Nu sunt prea multe puncte de orientare pe primii patru kilometri în afară de o casă de stuf care, la început, se vede mică și pare o cazemată și apoi se vede din ce în ce mai mare. Și de o altă casă cu stâlp înalt de steag pe lângă care trec fără să mă opresc! Abia aștept să ajung la casa cu stuf, văd o Dacie lângă ea și mai ”inland” o altă casă unde latră niște câini. E un nene cu care stau la povești și îi las niște fructe care mi se stricau pe drum. Mai schimbăm câteva vorbe și îl întreb de variante mai departe. Una este pe plajă tot prin soare și alta este pe dig, dar e foarte multă iarbă și nu poți trece. Încerc pe aici și dacă nu merge, mă duc la plajă. Îi mulțumesc cu bucuria de a fi stat de vorbă cu cineva (care garantat este reciprocă) și merg mai departe.









Merg o perioadă prin desiș și stuf pe malul lacului Sinoe, urmăresc pe telefon poziția actualizată prin simpla orientare după insulițe, când se îndesește prea mult vegetația și sunt prea mulți țânțari ies pe grindul îngust pe care sunt și mă îndrept spre plaja pe care voi continua tot căutându-mi obiective după care să mă orientez. Singura casă de pe plajă (de fapt sunt mai multe case) se află înainte de canalul Periboina. Acum canalul este închis și aș putea merge pe plajă. Dar, fiind un punct de interes pentru mine, intru pe la case și întreb supraveghetorii de la Apele Române dacă pot merge pe dig. ”Da, ții poteca asta, faci dreapta înainte de case și ajungi la dig, mergi pe el și apoi ai drum până la canalul Edighiol” ”Mulțumesc”. Înainte de a intra pe digul cu cale de rulaj beau niște apă la umbra unei macarale în privirea nelămurită a unui localnic. Intru pe digul foarte fain format din două segmente în unghi obtuz spre mare, văd insulele din gura de vărsare a canalului și ies pe grindul îngust dintre canale (îngust însemnând cam 40-50 de metri). Mă acopăr cu pătura luată special (știu, veți zice că nu am găsit altceva și pot spune că pătura asta mi-a fost de ajutor și pentru protecție solară, și ca sac de dormit, și ca pătură de stat pe ea și ca multe altele) pe mâini (arde soarele și aproape că prăejește pielea), țin drumul pe malul lacului Sinoe, am parte de întâlniri cu două familii de mistreți, cu un alt șarpe și cu câțiva pescari mai puțin norocoși cu mașinile (până la Periboina se poate ajunge cu mașina dinspre Vadu) și tot continui prin zona uscată (deși este între ape) spre barajul Edighiol. De la ultima mașină se văd construcțiile metalice de la Edighiol.








La baraj sunt mulți pescari și după el intru pe grindul Chituc. Sunt mulți țânțari și sper ca apropierea de mare să mă mai scape de ei. Degeaba fiindcă sunt multe bălți stătute și aici cresc roiuri întregi de țânțari. Așa că nu mă pot opri și caut drumuri intermediare între mare și drumul de mașină (care este de pământ și nisip, să nu vă imaginați că e asfaltat!). Las în urmă o broască țestoasă ce se mișcă agale și ies la drumul de mașină cam după lacul Edighiolul Mic. Știu că mai am ceva de mers și se apropie înserarea. Adică undeva pe la vreo 10 kilometri ca să ajung la plaja de la Vadu. Văd un panou în față (e ruginit) și mă gândesc că ar fi bine ca undeva în dreptul lui să apară o mașină să mă ia. Tot merg pe drum spre el și văd că apare o mașină din spate. E un cuplu fain care fusese să cumpere pește de la barajul Edighiol. Se oferă să mă ducă ceva kilometri până la Vadu și, când le spun că vreau să pun cortul undeva pe plajă, intră spre plajă pe un drum știut de ei (eu sigur nu îl nimeream!). Ei au rulota pe plajă și nu e ocol deloc. Oprim la rulotă și îmi arată corturile mai în față. Sau spun că aș putea pune cortul lângă ei, nu îi deranjează. Le mulțumesc și mă ajută să îmi întind cortul fiindcă bate ceva vânt. Mă retrag în cort, mănânc ceva și la somn. Nu am puterea să stau la apus fiind atacat de țânțari și abia la răsărit va fi acceptabil.



Mai stăm la povești, îmi oferă apă și masă de dimineață și pe la 11.00 îmi spun că ar vrea să rămână singuri și că mă pot duce în sat. Îi înțeleg, pentru asta stau și mai departe de restul lumii! Îmi strâng cortul și bagajul și, fiindcă ei tot merg în sat, mă pot duce până în sat și după cum voi vedea, mai departe până la plaja Corbu. Îmi aduc aminte de zone de drum spre plaja Corbu din turul țării din 2004... Ce de ani... 

După drumul de pământ/nisip, urmează un drum de dale pe care am impresia (și se va confirma) că am văzut pe Adrian Gâz, un prieten de munte venit la tură foto, intrăm pe asfalt în Vadu și facem stânga prin Corbu și la capătul satului la stânga vreo patru kilometri spre plajă. Nu mai coboară cu mașina pe plajă și rămân pe faleză. Le mulțumesc tare mult pentru toate și fiecare merge în drumul lui: ei în sat și eu cobor pe sub faleză spre plajă. E destulă lume și, înainte de a găsi un loc mai pustiu/mai izolat, vreau să mănânc ceva. Văd niște umbrele și ajung la ele, la Taverna Pescarului. Vă citez din meniul restaurantului:

”Pe această plajă, în anul 1865, flota anglo-franceză pornită spre Crimeea, poposește pentru a-și lua apă și merinde, carne de oaie de la ciobani și cereale sau făină de la morile de vânt de aici.

După intrarea României în primul război mondial, în 1916, s-au desfășurat operațiuni militare importante, trupele conduse de generalul Mackensen debarcă aici și înconjoară orașul Constanța. 

În 1927, relege Mihai, aflat la Mamaia, învață să conducă pe plaja de la capul Midia, pe automobilul Rolls Royce ce aparținuse regelui Ferdinand.

Terasa este amplasată pe una din cele 20 de cazemate di nsalba ce înconjoară Capul Midia, un sistem de cazemate datând din perioada celui de-al doilea război mondial, consturite în anul 1944 de către germani. 

Astăzi aceste fortificații au fost transformate din Cenușărese în vedete ale locului: restaurantul , terasa și cea de față, gazda dumneavoastră ”.

Tavernă unde servesc un borș de pește, un orez cu salată și o bere rece! Chelnerul e un tip foarte fain și îl întreb ce mai este după stânci. Mai e o zonă mai sălbatică, plaja Midia, și un drum care urcă pe la fosta pescărie spre centrala Midia-Năvodari. Plec de la ei mulțumit spre locul de campare. Ați ghicit, plaja Midia!






Sunt ceva corturi și aici, îmi pun cortul la vreo 150 de metri după ultimii vecini, îmi permit plimbări până la capătul plajei și înapoi și program de voie/relaxare la malul mării. Aici nu mai sunt țânțari, e mult mai bine!


Ultima zi în care am de ajuns cumva în Constanța și spre casă. Soarele mă trezește pe la 5.30 și undeva pe la 8.00 am rucsacul în spate și sunt gata de drum. Mă întorc la zona cu corturi și urc spre fosta pescărie. Acum e o terasă părăsită lângă o cazemată pe lângă care mă învârt puțin pentru poze.




Urc pe drum spre parcare și magazin, fac stânga cu privirile spre eoliene și câmpurile de maci (a se citi mulți, mulți maci!) urmez drumul care mă scoate înainte de complexul rafinărie-uzină petrochimică Petromidia la drumul Corbu-Năvodari. Fac stânga pe asfalt tot ocolind ditamai compexul industrial.


Vis-a-vis de complexul industrial văd o veche stație de tren și pangarul unei mănăstiri. Sunt curios cum arată o mănăstire în uscăciunea asta dobrogeană. Doar ce intru și sunt uimit. Mă întâmpină un om în haine muncitorești, cu barbă, murdar pe pantaloni, binevoitor și primitor cu toată lumea. De altfel tocmai pleca o familie de la el. Este părintele stareț Daniel Brujban, un om extraordinar, cu har al Divinității. De la început, îi simt prezența puternică și caldă și chiar îmi face plăcere să îl ascult. Se vede mâna lui în tot ce face aici și dragostea pe care o pune în toate lucrurile. Vă dați seama, îngrijește câteva zeci de câini-suflete pentru care aduce în fiecare zi bidoane cu apă din complexul industrial. Fiindcă a dat unor câini apă din puțul de aici, au murit și la analize a reieșit că apa nu este bună nici pentru oameni, nici pentru animale! Vorbim câte și mai câte, este un om tare, tare fain care te face să te simți acasă când ajungi la el. Fiindcă știe că cei care sunt călători au greu de dus, îmi dă alături de binecuvântare o icoană cu hramul bisericii și câte ceva de mâncare. Mi-ar fi dat și apă și îi spun că am și mulțumesc tare. Nu știu dacă ceea ce am scris aici e de ajuns să caracterizeze omul acesta și pot întări spunându-vă că eu nu sunt un om bisericos și în general nu agreez oamenii bisericii. Așa că vă dați seama ce Om este părintele Daniel dacă m-a impresionat atât de mult!






La câteva sute de metri după mănăstire urc pe podul unde se despart drumurile spre Ovidiu și spre Mamaia. Pod înainte de care două femei își ofereau serviciile sexuale doritorilor. Ca să vedeți cât de diversă și contrară poate fi lumea! 

Merg pe podul peste canalul Midia-Năvodari pentru câteva poze și revin peste ecluza complexului industrial Petromidia pentru a intra pe lungul istm dintre mare și canal, respectiv lacul Siutghiol, istm pe care sunt Mamaia Sat și apoi vestita stațiune Mamaia. Astfle îmi desființez și un mit din tinerețe conform căruia pe aici ar fi și un sat Tataia :D! Cum eu nu știam, Mamaia Sat este o localitate foarte lungă cu multe pensiuni, hoteluri și case personale printre ele. Sunt multe plaje private, ceea ce voi găsi și în Mamaia.


Într-un fel îmi pare bine, într-un fel îmi pare rău că am decis să merg prin Mamaia. Bine că am văzut ce s-a schimbat în cel puțin 25 de ani de când n-am mai fost pe aici, rău că am văzut cât s-a degradat zona. Bine, când eram eu copil vedeam și altfel lucrurile, sunt convins. Tot felul de baruri de fițe, chiar și o autoservire mi s-a părut că are prețurile exagerat de mari... Numai oameni cu figuri, plaja pietroasă, cu multe scoici și îngustă față de ce știam eu... Gondola la un preț exorbitant pentru doar câteva sute de metri de cablu... Singurul plus pe care l-am văzut este pontonul care merge vreo sută și ceva de metri în larg până aproape de digurile de protecție din stabilopozi. Am mers până la capăt și am putut vedea de la complexul Midia până departe la Constanța... Pontonul eclipsează vechiul ponton din ciment cu tobogane și cu terasă acoperită în capăt, acum lăsat cu totul în paragină. Revin la plaja cu scoici tăioase și, ca să fie imaginea completă, închei plimbarea prin Mamaia cu o zonă mlăștinoasă în care miroase a alge și a tot felul de plante dizgrațioase :(. Mă mir cum de atâta lume dă mulți bani pentru sejururi aici...













Știam că până la Pescărie e ceva drum și văd că ajung mai repede decât credeam. O tempori...
Cu un autobuz cu burlan 5/40 ajung la gară, îmi mai iau o apă rece dintr-un supermarket din zonă și cu primul tren merg spre casă.

La revedere, mare albastră, cine știe când ne-om revedea...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu