luni, 11 iulie 2016

Printre florile și stâncile Vânturariței 18-20.06.2016

Colegi de tură: Emil Engel, Ștefan Ene, Cezar Partheniu

De ceva vreme stabilisem că de Rusalii mergem în Buila. Au intervenit destule între timp și planul a rămas în picioare. Unii dintre noi merseseră pe creasta Vânturarița-Buila și pentru alții era prima dată și un vis care se dorea împlinit. Așa că... la drum!

Ziua 1 - sâmbătă 18.06.2016

Prima zi, cea de sâmbătă, e rezervată doar drumului și apoi relaxării la cabană. Ceea ce pentru colegi e foarte plăcut, pentru mine e puțin ”stresant”. Păi să fii în inima muntelui și doar să stai? Starea asta e de înțeles pentru cei care au parte de munte în puține zile din săptămână. Cei care își duc viața pe munte (cum de exemplu e John de la cantonul Cheia sau George de la Omu sau mai toți cabanierii sau salvamontiștii) sunt sătui de atâta munte. Și sunt și ei de înțeles :D!

Din București mergem pe autostrada A1 și apoi peste Dealul Negru până la Râmnicu Vâlcea. Pe drum la o pauză la benzinăria de la kilometrul 80 mă întâlnesc, pur întâmplător (:D) cu un vechi prieten și coleg de munte care merge cu un grup la Sibiu la un festival de teatru. Plăcută revedere! Mai facem și pauza clasică (pentru majoritatea, nu și pentru mine) la micii de la Dedulești!

Cum nu avem o hartă detaliată a drumurilor și eu sunt co-șofer, mă orientez pe harta auto a României și ieșim aiurea spre Târgu Jiu. Emil își dă seama de greșeală și îl las atunci pe el să dirijeze. Revenim în Vâlcea, intrăm pe drumul spre Băile Olănești și în Valea Cheii facem stânga spre satul cu același nume, apoi schitul Iezer și urcarea spre tunelul ce trece prin munte spre cantonul Cheia. Pe drum recunoaștem locurile și de două ori trebuie să coborâm din mașină și să mergem pe lângă ea ca să nu se lovească în șanțurile adânci. Înainte de canton cu vreo doi kilometri în prima serpentină strânsă sunt multe mașini adunate. Cică de aici nu se poate merge mai departe. Verificăm prima trecere prin apă (poate să vină apa de vreo 30-40 de centimetri adâncime) și Ștefan trece cu curaj cu mașina (noi prin apă, ce mama ei!). Mai mergem cam un kilometru și ceva și vedem ultima mașină parcată. Aici apa nu se mai poate trece cu Loganul, ci doar cu mașini înalte 4x4. Ne luăm rucsacii în spate, trecem apa și apoi în vreo 200 de metri suntem la cabana/cantonul Cheia.

Găsim locuri bune pentru corturi, ne iese în întâmpinare fainul cabanier John Dumbrăvescu și vom sta la masă, la povești, seara la foc cu grupurile mari care s-au adunat la cabană. Mă bucur când sunt recunoscut de colege (montaniarde) care fuseseră acum doi ani la Maraton Apuseni, acum veniseră de pe creastă și ne lungim la vorbă și la ceva pahare ;). Fiecare știe (sau nu!) cât îl ține, rezultatul se va vedea mâine!

Ziua 2 - duminică 19.06.2016

Ne propusesem de seara să plecăm pe la 7.00 fiindcă avem traseu lung de parcurs și reușim să pornim cu o oră mai târziu. Cum eu sunt (aproape de fiecare dată) pe munte ca un animal scăpat din cușcă, merg ceva mai repede (pe TR) și curând nu îmi mai văd colegii în spate. În mod normal nu o iau înainte când sunt în grup, dar acum nu pot merge așa de încet ca ei și în plus știu că fiind doi, e o siguranță acolo mai în spate. Urcăm la început pe valea Comarnice și apoi la dreapta pe serpentine. Sunt curios unde ratasem noi coborârea în vale în vacanța de Paști anul trecut și o găsesc la o barieră de crengi pe care noi am trecut-o atunci fără să o băgăm în seamă (poate nici nu era atunci...). Tot țin poteca și piciorul de munte care mă scoate într-o oră și un sfert în șaua Comarnice (am aflat seara detaliul ăsta: se numește curmătura Comarnice unde pleacă marcajul BA spre șaua Zmeuret și șaua Comarnice unde pornește PG spre curmătura Oale). Îmi aștept colegii vreo 40 de minute (și eu am mers repede, știam că voi avea de așteptat!) și pornim mai departe pe PG spre curmătura Oale.




De plictiseală mereu mai citesc din ghidul Builei și sunt la curent cu toate punctele importante de pe traseu. Cu ochii la izvorul/pârâul Comarnice, apoi la Stogu ce se vede la stânga și la fiecare pas al potecii, suntem după 30 de minute sus în Curmătura Oale. De câți ani nu am mai fost aici! Pe vremea aia era marcajul PR pe creastă spre vârfurile Vioreanu și Vânturarița, apoi a fost demarcat și de curând Salvaspeo Vâlcea a făcut un marcaj BR, deocamdată neomologat, până pe Vioreanu (Vânturarița II). Pe marcajul BR pornim după o pauză de limonadă și ceva dulce!
Urcăm o primă parte prin pădure, trecem de primul parapet stâncos ce marchează începutul zonei pietroase și sălbatice, pe dreapta lui urcăm după marcaje până în linia crestei, facem poze și înregistrăm în filmul minții panorama de 360 de grade, poteca ne conduce tot pe dreapta crestei (NV) pe o mini-săritoare cu trepte spre un grohotiș (aici coborâm cu atenție câte unul), peste grohotiș revenim în pădure în zona de jnepeni, urcăm pe un vâlcel pietros iarăși în linia crestei, ținem poteca și ne apropiem cu pași repezi de zona dărâmată. Nu știu de ce eram eu convins că Peștera cu Lac e pe aici, de fapt am aflat că e mai aproape de canton și aș fi vrut să ajung acolo. Altă dată! Avem de explorat prin marile stânci din zona dărâmată și, cu grijă, ajungem la arcada în care facem câteva poze și apoi mergem mai departe (din apropiere coboară un marcaj CA spre refugiul Piscul cu Brazi, trecut on ”target list” ;)!).






Urmează o întoarcere a potecii pentru a ajunge la singurul loc pe care îl știam eu expus: o urcare pe muchia unei stânci imense cu verticală sub tine și cu sprijin doar crengile jnepenilor de deasupra! Emil trece primul, Ștefan are un pic temere, își pune casca și evaluează traseul și îl încurajez să meargă. Doar de jos pare urât, altfel sunt pași foarte clari și siguri. Imediat după Ștefan urc și eu și apoi avem de fapt surpriza: o coborâre pe un vâlcel expus și plin de noroi, apoi o brână înierbată la dreapta și cine știe ce o mai fi!
Coborâm în aceeași ordine cu atenție și la dreapta după brână urcăm un pic printre jnepeni și ne trezim la al doilea obstacol: o săritoare de vreo 10-12 metri! Pe stânga pe sub perete ni se pare expus, pe dreapta pare spălat și cu prize mici. Măcar pe aici avem pe partea dreaptă și jnepenii de care să ne ținem/tragem! Emil urcă ca o capră neagră până la jumătate de unde poteca se face pe brâne de iarbă. Îi spunem să stea acolo pentru siguranță. Ștefan urcă găsind repede prizele și trece de Emil. Urmez eu. După vreo trei metri de urcat mă blochez. Nu găsesc prize de picior! Emil mă încurajează, trag o înjurătură în sine, mă cobor vreo două prize de câteva ori și tot caut prizele de picior să urc. Știu că pot deși aparent sunt blocat. ”Haide, Cezare! Trage-te de jnepeni cu amândouă mâinile!”, îmi tot spune Emil. Schimb poziția picioarelor și deodată totul devine mai clar. Am găsit pașii care trebuie și ajung rapid la Emil și apoi cu toții mai sus. Spre seară mă va întreba un tip de la Salvaspeo despre traseu (ei l-au amenajat) și le spun că în cele două locuri ar trebui montate niște lanțuri (nu cabluri) pentru siguranța turiștilor ce vor merge pe aici. 

Mai urcăm câteva minute și suntem sus pe vârful Vioreanu/Vânturarița II. Pauză de dulce și limonadă și în câteva minute continuăm drumul. Mai avem câteva marcaje BR și atât. De aici urmăm intuiția potecii și a noastră și vechile marcaje șterse. Mergem un pic pe stânga crestei, pe un vâlcel urcăm în creastă printre jnepeni, continuăm printre pini și la 13.50 suntem sub vârful Vânturarița. Facem o ieșire din marcaj ca să urcăm pe vârf pentru poze și curând ceața se lasă pe noi. Ce bine că nu ne arde soarele în zona golașă și putem merge în liniște termică!

Urmăm de aici marcajele PR spre Ștevioara de unde marcajul TA coboară la stânga spre stâna Ștevioara și apoi schitul Pahomie. Iarăși un traseu pe care am fost doar o singura dată acum ani buni... În șaua Ștevioara avem parte de ceață (nu foarte deasă) și de o mare surpriză: un câmp de bulbuci galbeni de munte (Trollius europaeus), specie rară și protejată! Sunt alături și nu-mă-uita (Myosotis) și panseluțe sălbatice (Viola tricolor) și zici că ești într-o pajiște plină de pete de toate culorile. Superb!



Ne oprim sub vârful Buila pentru un pic de limonadă și câte o ciocolată și mai departe pe vârfuri de la marginea abruptului (cel mai înalt e vârful Buila) și apoi coborâm spre canionul scufundat și poiana cu lapiezuri. Un loc unic și special... Aici găsim placa memorială a unui iubitor al muntelui (Grigore Florin dispărut în ianuarie 2013):
”O floare de colț de-aș fi
Pe muntele meu
Să văd lumea ce-am iubit
Prieteni veseli mereu.

Plâng munții cu lacrimi de cristal
Peste chipul tău
Plâng și zeii din Olimp
Prieteni îți suntem mereu.”

Marcajele PR ne conduc pe sub un perete stâncos, lăsăm pe dreapta o stâncă cu formă de animal preistoric, mai avem câteva serpentine și ieșim deasupra stânei din Curmătura Builei. În lătratul câinilor... Știm că nu avem de ce să ne facem griji fiindcă pe aici trec mereu turiști și, ca urmare, ciobanii și câinii sunt obișnuiți cu oamenii. O dovadă este și faptul că s-au potolit câinii imediat ce am salutat ciobanul de la depărtare și au auzit fluieratul lui...













La refugiu mai dăm de doi montaniarzi, stăm un pic cu ei la povești și mâncăm în balconul de lemn al refugiului și se lasă ceața și mai mult chiar în Curmătură. Nu se mai văd frumoasele hornuri prin rama geamului refugiului... E destul de rece și vânt și nu mai stăm mult pe aici. Doar cât să treacă turma de oi pe lângă refugiu-vechea stână și să schimbăm câteva vorbe cu ciobanii și cu ciobănița (cunoscută de Emil cu vreo câteva săptămâni înainte). 
Pornim la vale pe PG pe poteca unde anul trecut dădusem de o grămadă de zăpadă. Acum e foarte lejer și ajungem rapid la izvor și la Troiță, locul unde (după ce luăm puțină apă) schimbăm marcajul la dreapta spre Poiana de Piatră (TR). Mai facem o scurtă pauză la refugiul de lângă Troiță și urmăm marcajele.
Prima dată, iarna, marcajele nu erau foarte vizibile și trebuia să ne bazăm pe intuiție. Acum poteca e prea clară... Lăsăm la stânga stâna de sub Poiana de Piatră și urcăm la dreapta spre ceața de sub creastă. Fain ar fi să vedem peisajul spre creastă...

Ținem aproape să nu ne pierdem prin ceață și acum urmăm poteca evidentă. Acum vâlcelele cu zăpadă de atunci sunt foarte ușor de traversat, locul cu copaci mari și căzuți peste potecă și cu panta de gheață expusă este doar o banalitate, trecerea peste ultimul vâlcel și pantele (expuse cu brâne de zăpadă) este simplă de nu se poate... În poiana din Piscul cu Brazi mă opresc și vreau să urcăm câteva minute până la refugiu. Cum e ceață și destul de târziu, renunțăm la idee și continuăm spre curmătura Comarnice (salutând grupul care venise aseară mai târziu și azi vor urca doar până la primul refugiu). 

În curmătură facem o scurtă pauză în care începe să ne picure. Cam era și vremea, meteoblue anunță ploaie ușoară după ora 17.00! În câteva minute coborâm în șaua Comarnice și intrăm pe traseul cunoscut de azi-dimineață pe BA/TR spre canton/cabană. Plouă ușor, fiecare merge în ritmul lui, pe serpentine dăm de un grup mai mare și ne vom amesteca cu ei (eu cu cei mai energici din față, Ștefan câteva zeci de metri mai în spate și Emil la povești cu cei din spate). Ploaia ne gonește la vale și ajungem (eu la 19.50, colegii la 10-15 minute după mine) la canton unde John ne aștepta cu specialități culinare. Mulțumim tare!
Cu atâția prieteni în jur, cum să nu fie seara frumoasă :)... Nu știm cum trece masa, cum se scurg discuțiile una după alta, cum mai fredonăm câte un cântec la foc și cum ne retragem la somn târziu în noapte...

Ziua 3 - luni, 20.06.2016

Ziua de luni ne servește doar la întoarcerea spre casă. Așa că prea multe detalii nu sunt! Uscare de corturi și strângere de rucsaci, micul dejun la cabană, plecare pe jos și prin apă până la mașină, drumul lung până în Cheia, masa de prânz la Dedulești, viteză cât se poate (în limita legii) până în București... 

Frumoasă revedere cu sălbăticia nestematei vâlcene...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu