joi, 17 decembrie 2015

La oameni faini în Pietriceaua 21-22.11.2015

Motto:
”Pietriceaua e un sat
Peste munte cocoțat
Parcă cineva-ntr-o doară
A luat casele în poală
Și le-a aruncat așa
Și pe deal și pe vâlcea”

Colegi de tură: Vali, Simona, Emil Engel, Cezar Partheniu

De ceva vreme plănuisem cu Emil să mergem în acest week-end la stâna lui Cornel Secăreanu din partea de sus a Pietricelei. Emil ne-a anunțat prezența și nu puteam să ratăm muzeul Mariei Dilimoț din partea a mai de sus a Pietricelei (nu chiar din Vârf, ceva mai jos). E suficient ca să întrebi de familia Dilimoț și oricine din Pietriceaua știe să te ducă la ei! 

Ziua 1 - sâmbătă 21.11.2015

Cum nu avem drum prea lung de făcut, plecăm mai târziu decât de obicei spre valea Prahovei (7.40 cu regio din București Basarab). Înainte de ora 10.00 suntem în Câmpina și ne pornim la drum după o vizită în trecere prin parcul de lângă gară (mai precis aflat în Poiana Câmpina). Cu siguranță mareșalul Alexandru Averescu avea o mustață interesantă, cea din bustul din centrul parcului ne pare tare comică... Trecem podul și urcăm la dreapta spre oraș. După niște covrigi ieftini și buni și câteva schimburi de vorbe cu cățeii de după garduri, urcăm la stânga pe niște scări arhitecturale care ne scot în strada Mărășești (spun asta pentru orientare, acum ne lăsăm conduși de Emil spre centru și autogară). Strada e interesantă și are case foarte faine, în special pe partea stângă. Este chiar o casă părăsită (probabil un fost centru cultural) în curtea căreia copacii au plăcuțe descriptive ca la orice grădină botanică (da, eu consider și parcurile cu astfel de plăci și explicații un fel de grădini botanice!). 
Ieșim în bulevardul Carol la blocul neterminat și mergem la dreapta printre magazine pâââână la casa Tineretului. Interesant cum de în curtea casei de cultură este o sondă acum nefuncțională. Explicabil exponat ținând cont că în apropiere este una din cele mai vechi zone de explorare petrolieră de la noi (cine e curios, poate să se documenteze despre zona Buștenari, unde eu încă nu am ajuns). În spatele casei de cultură este autogara de unde vom pleca spre Pietriceaua. Cum aflăm că mașina pleacă abia la 12.30, avem de stat vreo oră în care ne tolănim la soare (sau la plimbare prin magazine, fiecare cum are chef). 

Microbuzul ne duce într-o jumătate de oră în Pietriceaua, admirând pe rând zona petrolieră lacul Peștelui, trecerea peste apa Doftanei, urcarea și drumul prin Brebu (lac, mănăstire) și pe drumul asfaltat până în Pietriceaua în centru. Aici ne întâmpină ”Steaua Păstorului”, monument ridicat în 2011 cu ocazia a 450 de ani de atestare a comunei și în memoria eroilor căzuți în cele două războaie mondiale.
În urcare lăsăm pe dreapta biserica satului (monument arhitectural în care am intrat altă dată) și până sus la capătul asfaltului ne luăm la întrecere cu o tânără pereche cu căruța. E pantă destul de mare și calul se opintește de câteva ori, pentru noi pe jos e mult mai ușor. Câinii își fac treaba lătrând de după garduri (și chiar îi felicităm pentru munca depusă), caii curioși vin la gard pentru ceva poze (glumesc, cred că de fapt așteptau ceva de mâncare!).

Regrupăm la capătul asfaltului (de unde la stânga merge ulița spre casele de sus și apoi pe islazuri și prin pădure spre vârful Păltinetu) și facem la dreapta spre casa familiei Dilimoț. Știau că venim și ne așteptau cu drag! Dudu ne primește prin curte, își lasă o vreme treaba și ne conduce în casă. E tare plăcut la oamenii ăștia. Pornind de la Maria Dilimoț, sufletul artistic al satului, și continuând cu Dudu și harnica lui soție, Gina, copiii lui și chiar nepotul cuminte și ceva mai timid (doar la început), toți sunt niște suflete de nota 20. Povestim de toate, ne plimbăm pe la animale, prin livadă și prin povești care mai de care și aproape că se lasă seara... Să tot stai și să trăiești în astfel de familii harnice. Toți robotesc de când se luminează și până la înserare, altfel nu ai cum să grijești de atâta avere adunată cu brațele. Fiindcă tanti Maria, povestitoare a locului asemeni marelui Nică de pe ”Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul” (scriind acum îmi aduc aminte de turul țării din 2004 când am petrecut câteva zile faine prin nordul Moldovei la buni prieteni de familie și de cartea ”Amintiri din copilărie” veche de la mamaie, cu coperți cartonate groase maronii și legată cu ață, carte pe care o păstrez cu sfințenie ca pe una din cele mai mari comori ale copilăriei), este un munte de istorie și de artă vie a Pietricelei. După cum bănuiți, numele Dilimoț vine de la moții din Apuseni. Vă închipuiți câte vremuri au trecut peste oamenii curați veniți tocmai din valea Arieșului și stabiliți prin dealurile de aici? Cred că toată ziua de am sta să povestim, tot ar mai fi ceva de spus. 


Că veni vorba de drumuri, Maria Dilimoț își îngrijește singură de căsuța ei făcută doar de ea ”cu mîinile astea două” și până la căsuță (pe care de altfel o vom vizita mâine) ne oprim la cămăruța ei mică, din paiantă în care se simte mult mai bine decât în casa mare a băiatului ei, Dudu. Aici, în cămăruță are de toate, apă, sobă, masă, patul ei drag de lemn, cărțile de rugăciune și de poezii. Fiindcă ea, femeia simplă de sus din sat, este o culegătoare de poezii și cântece, o iscusită lucrătoare în toate cele, o extraordinară bunică și organizatoare de șezători pentru păstrarea și transmiterea tradițiilor! Ne povestește de soțul ei cu care s-a înțeles de minune și care s-a stins acum câțiva ani. Parcă atunci când ne descrie cu lacrimi în ochi ultimele lui momente, reușește să ne transpună chiar lângă patul celui pe care l-a iubit toată viața, celui care i-a fost alături și a încurajat-o în toate cele făcute de ea, un simplu cioban ale cărui fluiere au bucurat mioarele și oamenii și pe care le puteți vedea în casa-muzeu. Chiar cu sfială ating vesta și cămeșa omului, îi admir fluierele și îi îmbrac gluga de lână cu care mergea cu oile (toate astea mâine de dimineață). Fiindcă oieritul nu e muncă simplă, trebuie să cunoști oaia și să ai grijă de ea, nu să o lași pradă animalelor sălbatice, trebuie să știi să o aduni și să ai samă de ea peste iarnă. Așa ne povestește Dudu, băiat-bărbat harnic care duce mai departe obiceiurile bune ale părinților... Cu Dudu voi merge tot mâine să aranjeze cele două lemne la căruță. Nu știu dacă au vreo denumire specială cele două lemne care stau pe părțile laterale ale calului, știu doar că atunci când îs doi cai la căruță îi spune oiște. Și lemnele se aranjează și se curăță după cal, nu merge așa ușor la orice cal pus la căruță...







Pe seară vine băiatul lui Dudu, și el om în toată firea cu copil (copiluțul e tare drag și le spune tuturor ca doar eu sunt prietenul lui fiindcă am știut să mă joc și să vorbesc cu el), și ne spune că a auzit ursul mai sus într-o grădină. Era așa un fel de miorlăit mai gros și apoi s-a auzit mersul gros al ursoaicei prin desiș. Mergem și noi până la crucea de piatră de la gardul cu pricina și bineînțeles că nu vedem nimic. Ursoaica plecase de mult, ce era să ne aștepte pe noi? La întoarcere începe să bureze un pic în compania simfoniei vântului (că aici bate vântul mereu mai mult decât în tot satul) și peste gard pe partea cealaltă a uliței față de casa lor auzim un fâșâit în iarbă. Ce să hie? E un arici speriat un pic de apariția noastră și mai ales de lumină. Îl liniștim și vedem că nu se mai strânge și nu mai pufăie cum fac de obicei aricii când se simt amenințați. Tare simpatic este...
Înainte de înserare, plecasem cu toată familia puțin la plimbare, așa ca să mai luăm ceva aer. Am urcat cu sau fără lumină pe ulița plină de pământ ce urcă spre Vârf și apoi am mers puțin la dreapta (locuri noi pe unde nu mai fusesem) și apoi la vale prin grădini (nu ale lui Dudu, ale unui văr de-al lui) am ajuns acasă ceva mai aproape față de crucea de piatră și locul ursului de mai sus. Fiindcă ursul și mistrețul nu au nici o jenă să se arate pe aici și să strice culturile oamenilor. Chiar și lor le-au distrus niște porumb în curte și cu câinii de față...

Mai sus vă spusesem de planul cu stâna lui Secăreanu... Cum să mai pleci acum pe ploaie și răcoare când prietenii cu care ai venit se simt atât de bine? E cumva și zi festivă și abia așteptăm un pește, un pahar de pălincă și un bulz făcut în casă. Nu mai mergem sus, stăm aci în seara asta și mâine om mai vedea. Probabil că vom coborî spre Lutul Roșu pe partea ailaltă a muntelui...


Ziua 2 - duminică 22.11.2015

Dimineață mohorâtă și un pic ploioasă... Și te mai trage și la somn... Totuși nu putem lenevi prea mult, și așa oamenii sunt treji de la luminare pentru animale... Doar văcuțele și calul, porcii și găinile, căinii și motanul le umplu ograda și le grijesc ca pe niște membri ai familiei... Mai stăm un pic prin curte și livadă, mâncăm cu toții de dimineață și primim/primesc vizita unor tinere vecine pentru a lua niște untură. Tare sunt cuminți, timide și îmbujorate de întâlnire și de răcoarea de afară... Până să mergem la căsuța-muzeu, facem o pauză la beciul Mariei Dilimoț de ne dovedește încă o dată că și acum, în partea cea mai grea a vieții, nu acceptă să se lase pacoste pentru copii și se grijește singură să aibă de toate. Mai acceptă invitații la masă de la Dudu, îi sunt dragi copiii și nepoții și în principal se bazează pe ea cum a făcut toată viața. 


Că vazurăți mai sus, are în beci dovleci (chiar ieri ne-au întâmpinat cu o supă de dovleac cu smântână), are morcovi, are gemuri, are cartofi, are țuică, are mălai, are rezerve de tot felul pentru iarnă... De pe masă, din casă (cam de pe unde îs gutuile dintr-o poză de mai sus), îi dă cheia cu șnur roșu lui Emil și mergem la căsuța ei dragă. A construit-o doar cu mâinile ei, are două camere pe care le grijește și le zugrăvește cât de des poate... Am mai intrat și cu alte ocazii în muzeu și de fiecare dată descoperim câte ceva nou. Fiindcă, repet, tanti Maria are mereu câte o amintire sau câte o poveste pe care nu am mai auzit-o. Acum de exemplu ne arată cu mândrie perdelele pe care chiar ea le-a cusut, ne scoate la un moment dat un sul de pânză țesut cu mâna ei, ne recită din alte și alte poezii, ne povestește de mașina de cusut Singer cu care a făcut multe din ce vedem aici (mașină de cusut Singer de peste 100 de ani are și mama de la mamaie și tare bucuros îmi e sufletul când o văd pe mama reparând câte ceva la mașină), ne arată fluierele și costumul bărbatului ei și chiar găsesc naiurile cu care încântau oamenii pe acasă și pe la festivaluri de tradiții și muzică populară, ne arată opincile făcute de ea în timp, ne arată multe din iile adunate ”de la măicuța și de la tătucul ei” sau culese din sat și păstrate pe pătuțul lui Dudu sau în cufărul greu de lemn... Chiar din cufăr scoate o ie, un șorț și o basma și se aranjează cu ele să îi facem poze. Tare dragă și faină e, chiar așa cu toată greutatea și oboseala pe care i-o dau multele haine puse pe ea. Știu că nu înseamnă mare lucru pentru unii, dar chiar și ciorapii de lână groasă o aduc mai aproape de sufletul bunicilor adevărate, așa cum am avut și cum oricine își dorește să aibă/să fi avut... Și să vă spun și ceva la care nu mă așteptam: tanti Maria ne arată cioarecii și gluga soțului ei și chiar mă roagă să pun gluga pe cap să facem poze. Ca să vadă și alți oameni cum se purta... Să vă mai spun și de tablourile lucrate de ea din mușchi și frunze adunate cu grijă și aduse cu ajutorul căruței. Era să zic cu Dudu, dar nu e musai adevărat! Când nu mai avea alt om prin preajmă, chiar tanti Maria se urca în căruță și mergea în pădure să mai adune una-alta din cele trebuincioase pentru casă... Ne arată o poză cu Grigore Leșe care a fost încântat să vadă câte a adunat aici tanti Maria... Găsim pe masă cărți despre Pietriceaua, semn că nu numai noi suntem atât de bucuroși de adunarea tradițiilor... Găsesc un braț de diplome și tanti Maria e foarte timidă când vine vorba de diplome: ne-au dat pe la șezători, pe la festivaluri... nu știu de ce ne-au dat și la concursul sportiv... Și surpriza cea mai mare a zilei vine imediat: o ie de 180 de ani peste care dau din întâmplare în cufăr! E tare frumoasă și tanti Maria o aranjează la gât pentru poze... 


















Cu greu ieșim din muzeu fiindcă tanti Maria are câte o poveste la fiecare obiect de acolo: ba la covata de pe sobă, ba la fuioare sau la roata de tras fir, ba la lâna adunată și pregătită pentru lucrat, ba la războiul unde ar trebui să mai țeasă când o mai avea timp, ba la găleata din lemn cu storcător pe mijloc pentru a scurge brânza, ba la perdele sau la fiecare ulcică de pe masa mic, rotundă de lemn (așa cum aveau și bunicii mei olteni la mesele copilăriei), ba la vechiul război acum sprijinit de casă afară... Chiar și când iese în pridvorul casei, tanti Maria are zâmbetul ei vesel că a câștigat niște suflete și cu speranță că îi vor duce copiii mai departe munca și că nu va dispărea. Chiar unei nepoate de-a tanti Mariei îi voi spune peste câteva zile să păstreze cu orice preț comoara ce le-a făcut măicuța...

Mai mergem puțin în bucătărie pentru masa de prânz (asta după ce strângem hainele de pe sârmă că începe să plouă și să le ude) și Dudu ne face o surpriză: se străduie să repare cimpoiul la care nu a mai cântat de mult și încearcă să ne cânte ceva. Se vede în el dragostea pentru pământ și pentru tot ce e legat de pământul strămoșilor. Aici ca să o duci bine sunt suficiente două lucruri: să ai pământ și energie să îl lucri! Pământul cu toate ale lui este comoara cea mai de preț a țărișoarei noastre, nu înțeleg de ce unii își trădează țara vânzând bunul cel mai mare al ei! 
Cam pe la miez de zi ne salutăm caldele gazde și pornim la drum spre Lutul Roșu. Nu singuri, ci îndrumați de Gina, nora Mariei Dilimoț. Tot are niște treabă la fratele ei din Lutul Roșu... Trecem de crucea de piatră și oprim puțin la un vecin să ne arate păstrăvăria. E un bazin cam de 20-25 mp adând de 4-5 metri, adaptat cu supraplin și cu scurgere naturală. Poate altă dată îl onorăm cu prezența... La plecare ne salută și ne dă o sacoșă întreagă de mere din pomii din curte. Ce om!

Urcăm pe uliță printre case tare faine și nici nu ne dăm seama când ajungem în coama dealului. Puțin după coamă ulița începe să coboare și noi facem stânga în urcare. Gina știe drumul și fără lumină că doar l-a făcut de zeci și sute de ori de la ea de acasă din Lutul Roșu până la noua casă la Dudu. Sunt amândouă familiile de poveste! Gina ne duce printre căpițe, pe ulița plină de frunze, pe lângă casa unde se mai fac câteodată tabere, prin grădini sau pe sub zone stâncoase ascunse prin dealurile acum fără frunză...



Ajunși la fratele ei, suntem primiți cu căldură în casă ca cei mai buni prieteni. În bucătăria mare cu soba duduind ne încălzim repede și chiar Vali parcă s-ar lipi de sobă de bine ce e! Mai stăm puțin de vorbă și cu doctorul de animale (veterinar) care venise să facă un tratament porcușorilor veseli. El ne povestește și acum, și în drum la vale, de viața grea pe care o au oamenii și mai ales copiii. Până să aducă microbuze și chiar și acum, sunt copilandri care coboară 5-6 kilometri până la șosea de unde îi poate lua microbuzul de școală...
Mulțumim gazdelor pentru primire și pentru merele pe care insistă să le luăm cu noi și coborâm la asfalt. Așa aflăm și vedem un pic din locuri, nu prea mult fiindcă plouă și pornim la vale pe drum vreo trei kilometri până la stația de mașină (jumate pe drumul de pământ pe sub malurile de pământ roșu și cealaltă jumătate pe asfalt). Refuzăm câteva invitații la un pahar de țuică și ajungem la stația galbenă de autobuz.
După 10-15 minute vine microbuzul care ne duce până în Ploiești în zona de nord. Aici Vali e acasă și știe bine autobuzul care ne duce la Gara de Vest pentru trenul clasic de întoarcere spre casă (20.48 în București). 

Și acum, la aproape o lună după plimbare, vedeți că am în minte și în suflet toate amănuntele și toată dragostea ce o poartă Dilimoții pentru pământ, tradiții și oameni (câți or mai fi oameni!)

Am început cu niște versuri mai puțin cunoscute, termin cu altele mai cunoscute publicului mai larg (Vali Sterian - ”Cântec de oameni”):

”Hei, aici la noi
Pe acest pământ
Oameni buni au fost,
Oameni buni mai sunt”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu