miercuri, 11 noiembrie 2015

Pirin 3-10.10.2015 - ziua a șasea și drumul spre casă

Vineri, 9 octombrie... Pentru mine a ajuns atâta munte în ultimele zile și parcă m-aș relaxa puțin. Nu oricum și lenevit cum fac turiștii obișnuiți, ci activ! Că tot sunt în Melnik și am două lucruri nevăzute, hotărăsc pe moment să profit de orele rămase aici ca să văd cam ce este prin zonă. Pe la 10.00 fără câteva minute am totul pregătit și rucsacul mare doar gata să îl iau și să pornesc la drum. Iau rucsacul mic și, cum știam de ieri că până în 12.00-12.30 trebuie să fac check-out-ul, îi spun gazdei că voi veni în jurul orei 12.00 să eliberez camera și să îmi iau bagajul mare care este sus. Așa că la 10.00 sunt gata de plimbare.

Aș vrea să văd Muzeul Vinului care se deschide la ora 10.00 sau cel puțin așa scrie. Văd că mai sunt doi turiști la intrare și așteaptă să vină cineva și mă hotărăsc rapid să fac o scurtă plimbare pe ulița ce pornește pe lângă muzeu/family hostel. Cei doi turiști îmi zâmbesc amabil (evident cu același răspuns din partea mea) și pornesc pe uliță. Probabil par ceva bulgar la cât de lejer sunt îmbrăcat față de ei (tricou, pantaloni subțiri și sandale - gata cu bocancii!). Urc printre case mai vechi sau mai noi și văd că ulița tot urcă spre piramidele de nisip pe care le văzusem chiar din stațiune. Urc eu printre case și văd că vin și ei după mine. După o săgeată spre o cramă (izba) ajung la panou pe care citesc în engleză câteva informații. Aflu că mă aflu pe eco-poteca Melnik-Rojen Monastery-Zlatolist Melnik. Până la mănăstirea Rojen se pot vedea piramidele, o frumoasă junglă care merge pe firul văii și urme ale zidurilor romane. Cu siguranță romane ;)! Mă rog, asta este o poveste pe care o înghit turiștii neinformați (astfel sunt și cei doi germani care vin după mine și ne întâlnim aici la panoul informativ). Se recomandă atenție mărită în unele zone alunecoase și cu pantă mai mare. De asemenea se recomandă încălțăminte adecvată, o sticlă de apă, protecție la soare în timpul verii, este interzisă folosirea focului și aruncarea gunoiului. Traseul se parcurge într-o oră și 15 minute. 

De la panou mergem împreună și evident intrăm în vorbă. Așa aflu că sunt germani, au fost săptămâna trecută la Maratonul Internațional București și ieri la Maratonul din Sofia (da, sunt maratoniști!) și acum doar se relaxează. Evident că le spun de Maratonul Apuseni și fac o poză la buff. Sper că la anul se vor interesa și vor veni la startul de la Muntele Băișorii! Tot povestim de una-de alta, prima lor întrebare fiind dacă sunt bulgar după cât de lejer merg. Nu am nimic echipament la mine sau hartă, parcă aș fi la plimbare. Sau așa cred ei... Eu mă simt mai liber așa în explorare decât mereu bazându-mă pe tehnică și precizie. De fapt voi vedea mai încolo ce înseamnă să fii vest-european și semi-dependent de tehnică: ei au pe telefon traseul pe care mergem noi acum, eu merg doar în explorare/plimbare/descoperire! Ba urmărim poteca, ba mai vorbim de una alta, le arăt că pe un zid e scris Rojen în bulgară, salutăm un bulgar ce ieșise la cules de ciuperci, îmi povestește colega de drum de niște flori identice cu cele pe care le văzusem ieri (îmi spune că le folosesc la ei mia ales la Crăciun ca plante ornamentale)... Eu nu am timp de explorare decât două ore și le spun că eu nu voi merge tot timpul cu ei și la un moment dat mă întorc. Foarte bine! Tare îmi place că discuția se poartă în engleză cu ceva cuvinte germane și chiar îmi povestesc că au fost de curând în România prin câteva locuri emblematice (urăsc cuvântul ăsta, așa cred străinii despre România!): București, Brașov, Bran, Bucovina. Le explic frumusețea și centrarea circulară a țării noastre și mai ales unde sunt Apusenii ;). Tot vorbim, ocolim un baraj pe dreapta (cum urcăm) pe poteca marcată cu BV (Bandă Verde), la un ocoliș al văii uscate spre dreapta descoperim un mini-canion îngust cu pereți înalți din nisip, ne pierdem în valea cu junglă și ne întoarcem. Descrierea și telefonul lor arată că de aici începe o porțiune mai abruptă. Îmi salut colegii cu speranța că ne vom mai vedea (poate la Muntele Băișorii!) și pornesc la vale. De multe ori cu ochii la creste și cu câteva schimburi de cuvinte cu o pereche asiatică și două doamne bulgăroaice care întreabă de dificultatea traseului! Aproape de primele case (m-am întors pe același traseu) pe stânga e o fostă terasă de piatră cu niște magazii-buncăre săpate în munte. Interesante ruine...











Intru printre primele case și văd că pe stânga sunt niște scări înguste spre ceea ce păreau ceva ruine vechi. Din câte am înțeles ar fi construcții cu baza romană! De fapt se și vede un drum ce pare a fi din acea perioadă între pozele de mai jos. Deocamdată până la ruine mă opresc la ușa unei biserici. Este dedicată sfântului Anton (da, sfântul catolic cinstit în religia ortodoxă!) egipteanul. O vreme a trăit aici și a avut viziunea construirii unei biserici. Vă dau câteva detalii aflate de pe panoul informativ de pe mănăstire. Ca la bisericile românești vechi, intrările pentru femei și bărbați sunt separate, femeile având o ușă mai mică pe lateralul bisericii. Îmi aduc aminte că și la mormântul din Fatehpur Sikri (India) sunt intrări separate pentru femei și bărbați. Biserica este unicat în Bulgaria prin tipul contrucției. Întâi au fost străzile/ulițele de pe lângă ea și apoi s-a construit mănăstirea (cel mai probabil în 1869) și ca urmare pereții lateriali sunt curbați după forma ulițelor! Pereții interiori sunt pictați cam în 1881 și copiază forma unui templu evreiesc cu perdeluțe și mai puține icoane. Se spune că bolnavii mintali sau posedații erau vindecați aici de către sfântul Anton cel Mare după ce erau legați de un stâlp de lemn. În fine informațiile sunt de pe panou, eu doar vi le-am expus aici! Dau să bat în ușa mare de fier fără speranță că mi se va deschide. Nu are clanță și văd că se deschide (nu vreau să fac vreo asemănare, asemeni lui Iisus care a bătut la ușă pentru odihnă și i s-a deschis!). În interior e semi-întuneric și văd că un bărbat mă invită și îmi povestește în bulgară despre biserică. De multe ori îmi spune ”Răzbira, răzbira?” (”Mă înțelegi?”) Îi răspund cu ”Da, da” de fiecare dată fiindcă îmi place tare cât suflet pune în explicații. Nu contează că eu înțeleg doar unele cuvinte... Îmi spune despre sfântul Anton și despre viața lui, despre biserică, despre construcție. Sunt și eu curios să aflu despre câteva elemente. În primul rând despre picturi și lipsa icoanelor și îmi spune despre pictura și perdelele ce reprezintă un templu și în al doilea rând despre existența a doar două uși la catapeteasmă. Îmi explică faptul că inițial au fost trei, comuniștii i-au obligat să o închidă pe cea din dreapta. Ghidul meu ad-hoc dă un covor la o parte și îmi arată jos o sculptură cu un vultur bicefal. Simbolistica ar fi împărțirea creștinitătății prin marea schismă în două și în plus vulturii nu au coroane. Asta pentru că patriarhul de la Constantinopol ar fi spus că el nu e atât de puternic ca un rege și nu merită să poarte coroană! Și mai îmi spune că biserica a supraviețuit comuniștilor fiindcă nu a fost niciodată cruce pe acoperișul ei! Nu mi pot sta mult și când întreb de locul pentru lumânări, îmi arată nisipul din lumânarele de la altar. Probabil că aici nu se pun lumânări undeva afară... Pun o lumânare cu gândul la toți ai mei și ies mulțumit de descoperirea micii biserici...
Mai urc un pic pe drumul roman și printre ruinele care sunt întreținute prin bare de susținere și luminate (teoretic) noaptea cu reflectoare... Tare fain se vede stațiunea și chiar înțeleg acum strategia celor ce au construit aici ceva acum în jur de 2000 de ani...

E puțin trecut de miezul zilei și trebuie să mă grăbesc să predau camera. Ca urmare cobor direct la hotel, îmi iau rucsacul/ursul în spate, predau cheia cu mulțumiri pe la 12.20 (mă încadrez foarte fain în timp) și, fiindcă mai am aproape o oră, merg la Muzeul Vinului. Găsesc deschis, plătesc cele trei leva, las rucsacul lângă bar și vreo 20 de minute mă învârt prin muzeu. De fapt este un beci amenajat ca peșteră cu panouri explicative, foarte multe instrumente folosite în viticultură, ceva obiecte de vânzare și o comoară de vinuri (Wine Treasure) cu sticle păstrate în pereți de argilă. Extrem de faină ideea, cred că ar putea fi preluată și la noi...












Fericit că am văzut muzeul pe care îl ochisem de ieri, cobor prin stațiune spre stația de autobuz. Poate găsesc deschis magazinul de aseară să iau niște vinuri locale foarte bune. Mi se îndeplinește și dorința asta și voi pleca acasă cu câteva sticle bune de vin de calitate. La 13.00 sunt în stație și peste 10 minute plec cu un autobuz spre Sandanski (2.5 leva=7 lei). Cam așa începe drumul meu spre casă... În Sandanski, oraș mare din colțul sud-vestic al Bulgariei, stau doar vreo jumătate de oră în autogară și plec mai departe cu un autocar spre Sofia (circa 160 km, 13 leva=circa 32 lei). Drumul e atât de frumos încât mai tot timpul sunt cu ochii pe geam. Cu o pauză în Blagoevgrad și multe mailuri și mesaje schimbate pe internet (am internet wireless în autocar, altfel nu aș intra pe net în roaming) ajung pe seară în Sofia. O rugasem aseară pe prietenă să-mi găsească ceva hosteluri în Sofia și mi-a trimis 2-3 opțiuni. Pe drum primesc variantele de cazare pentru seara asta...

Cel mai aproape de gară/autogară e hostelul Alegra de pe strada Sofronii Vrachanski, 145. Merg pe bd. Hristo Botev reținând îndrumările unui polițist și ajung la parcul Maicin Dom. După parc fac dreapta și întreb un tânăr care îmi vorbește în engleză și mă îndrumă bine. Sunt chiar pe strada care trebuie! Ajung la numărul 145 și e închisă poarta. Sun la numărul de pe poartă și proprietarul Ivo Velinov îmi spune că vine în 15-20 de minute. Prețul e ok (30 de leva), include micul dejun, internet wireless, acces la bucătărie, chei personale (fiind doar eu și un sud-coreean în seara asta, avem fiecare camera lui). Eu fiind din UE, prezint garanție și nu mai are nevoie de datele mele, coreeanului îi verifică datele din pașaport. De fapt e ultima dată când îl văd pe coreean, eu plec în oraș și până mâine dimineață nu ne vom mai vedea. Și nici mâine nu-l voi mai revedea și am impresia că nici nu a venit în cameră peste noapte! Ivo e foarte fain, povestesc cu el mai multe și chiar îmi dă detalii despre Vitoșa (muntele parc național de lângă capitala Bulgariei) pentru mâine (eventual)! Fac o tură prin oraș, îmi iau niște cartofi cu care mă voi ”distra” în tigaie pe seară alături de un pahar de vin (din colecția proprie :D) și adorm destul de repede. Vreau să vă spun că mă simt exact ca acasă și recomand oricui să stea aici!


Sâmbătă, 10 octombrie e ultima zi din tură! Mi s-au cam terminat banii și nici vremea nu mă mai lasă să mai cutreier. Plouă mărunt și mă îndeamnă doar la plecare spre casă. Așa că las curat în cameră și merg la autogară. Știam că am autocare spre București la 00.30 și la 10.00 și ajung la timp să îmi iau bilet (52 leva=circa 130 lei) și să pornesc spre casă. Drumul e tare fain chiar dacă plouă continuu și până la Veliko Târnovo tot mă uit pe geam la dealurile împădurite și la câte o creastă ascunsă pe undeva pe deasupra pădurilor. Cum vremea nu e prea plăcută, și înainte și după Veliko mă uit la filmele puse la dispoziție în autocar. Mi se pare tare comică subtitrarea în bulgară la orice film. Nu mai știu acum ce filme am mai văzut, rețin doar de un SF cu niște omuleți de prin 2200 și ceva care funcționau doar în sistem cu un costum și cu un inel prins pe spate (bineînțeles cu o regăsire după mulți ani între tată și fiu), inel în care era înregistrată toată viața lor, un altul comedie americană și un film cu toate starurile din filmele americane, ”The Expandables 2”. Spre sfârșitul drumului prin Bulgaria totul începe să se aplatizeze și știu că se apropie Dunărea. Și vremea rea de furtună spre care ne îndreptăm... În Ruse mai rămânem doar 5 în autocar și doar eu sunt român și din UE. Restul au așapoarte și ca urmare ia mai mult să le verifice. Și la granița bulgară și la cea română! Mai ales la noi nu știu de ce durează vreo jumătate de oră verificarea, timp în care stăm pe loc și, din păcate, îmi revine în fața ochilor imaginea proastă pe care o văd străinii când intră la noi în țară pe la Ruse: câini maidanezi chiar în parcarea vămii! Știu bine că România nu e așa, dar imaginea de aici chiar strică mult! Încă o fază la intrarea în România destul de edificatorie: intrăm pe pod dinspre Ruse, mergem cam un sfert din pod și ne oprim. Prilej pentru străini să facă poze cu Dunărea, mai ales o ucrainiancă cu care începuse să vorbească un bulgar. După engleza lui nu părea să fie ne-nativ, când în Ruse a schimbat limba, mi s-a părut ceva aproape ireal... Revenind, stăm pe pod. Și stăm... Și stăm... De ce oare? Răspunsul vine imediat: în partea românească a podului se lucrează, chiar și pe ploaie, și se circulă pe un singur sens. Of! Drumuri găurite, câini vagabonzi... Welcome to Romania! Una din bucuriile de acum, de la final de drum, este că în sfârșit încep să văd literele noastre și să nu mai citesc absolut toate reclamele și toate firmele de magazine. Mai avem puțin și ajungem în autogara Filaret de unde am plecat și apoi acasă. Și acum îmi sună în minte întrebarea și glumele doamnei de la autogara Filaret cu șoferii de la dus: ”Răzbirăte? Răzbirăte?”

Mic rezumat și super sinteză a turei în Pirin

Munții Pirin sunt foarte faini pe creasta principală (marcaj BR, traseu E-4). De fapt este mai mult decât o creastă (cum au Făgărașii noștri de exemplu). Pirinul are multe variații și schimbări de peisaj și oferă mult spectacol fotogenic. Etapele gândite și parcurse de mine sunt foarte lungi, le-am conceput pentru a parcurge toată banda roșie a Pirinului (cea principală fiindcă mai sunt și altele, doar marcajele bandă fiind oficiale aici!) traseul de traversare în 4-5 zile, se pot împărți în mai multe părți sau scurta traseul pe anumite zone. Ca și costuri (uneori am avut buzunarul un pic prea larg cum ar fi în ultima zi cu sticlele de vin), am cheltuit circa 300 leva=circa 720 lei cu totul. Ca și în alte ture, orice invitație la tură este deschisă oricui știe că poate face față nivelului turei și are disponibilitatea necesară (fizică, financiară, zile de concediu) - asta evident e valabil și pentru mine ca participant în alte ture. Mereu mă bucur când am colegi de grup/club/tură și caut să nu exagerez cu efortul cum fac când merg singur. Cui vrea, pot oferi harta digitală pentru a urmări traseul (e mare pentru a fi postată) și a-și face viitoare planuri. Așa fac și eu citind povestirile altora și mă gândesc: ”Oare când oi ajunge și eu pe aici?” Niciodată sau foarte rar gândesc ceva de genul ”Eu nu voi ajunge pe aici, nu sunt pregătit, nu pot, nu vreau.” Nu degeaba era sloganul celor de la Adidas Torsion acum mulți, mulți ani: ”Dacă vrei, poți!” :D!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu