De curând am fost într-un circuit A.R.C.E.N pe proiectatul culoar verde al Bucureștilor (”De la ARO la bulevard”)... Încă rămânem în centrul Bucurescilor, de data asta pe unele din cele mai vechi străzi... Am scris așa fiindcă Bucureștii vor fi propuși pentru capitală culturală în 2021. Ori cu așa străzi, slabe șanse... Noroc cu prietenii de la A.R.C.E.N. și cu noi care le mai promovăm și cutreierăm...
Ne începem circuitul de la hanul Gabroveni re-amenajat de curând. De fapt hanul Gabroveni era vis-a-vis de această clădire... Cum e multă lume și nu se aud detalii, rețin doar multele niveluri de sub clădirile actuale și chiar podul de lemn pe unde trecea odată ulița Lipscanilor. Știm că Lipscani vine de fapt de la Lipsca, forma românizată a numelui Leipzig, de unde veneau comercianți și vânzători cu de toate. În timp românii s-au prins de afacerile străinilor și începuseră să se ducă ei la ”Lipsca”, să cumpere marfă și să o vândă conaționalilor...
Cum e mare buluc, trecem bulevardul prin pasajul Lipscani (după povestea lui Remulus și Romus de la țâțele lupoaicei, locurile pe unde a fost statuia și dispariția unuia dintre ei din statuie pentru o perioadă), nu pe continuarea străzii cu același nume care mergea spre calea Moșilor, ”podul târgului din afară”, ci spre biserica Sfântul Gheorghe Nou. Că tot am zis de ”târgul din afară”, au existat un ”târg dinăuntru” care se afla între mahalalele Sfântul Gheorghe și Colței și un ”târg de sus” care era la capătul căii Moșilor la intrarea în Curtea Domnească (cam unde era vechea biserică Anton care a ars și începe strada Franceză, poate cea mai veche stradă din București)... În pasaj sunt statuile lui Decebal și Traian, ultimul având ochii înroșiți, probabil scoși de un extremist dacist. Fraților, dacii nu erau răzbunători, ei iertau și doar atunci când le erau încălcate drepturile, libertatea și pământul, se apărau prin cuvânt sau prin forță...
După ”Kilometrul zero” ne adunăm în ”târgul dinăuntru” pentru câteva clipe de istorie. O clădire importantă este biserica Sfântul Gheorghe Nou, singura ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu (ridicată la 1707) și rămasă în picioare. E adevărat că refăcută de multe ori, forma actuală fiind opera a arhitectului francez Xavier Villacrosse. Bucureștenii fac imediat legătura cu pasajul Villacrosse de pe calea Victoriei (se găsesc multe materiale pe internet, nu e scopul meu să povestesc despre el acum)... În ea se află trupul lui Constantin Brâncoveanu fiindcă știm prea bine că o dată cu băieții lui și-a pierdut capul la Stambul. Biserica, inițial de lemn, a suferit mult în urma cutremurelor și incendiilor, cel mai mare fiind incendiul cel mare din 1847 care a distrus cea mai mare parte din Bucureștii acelor vremuri. Vă închipuiți că focul se întinsese de la calea Moșilor până la Podul Mogoșoaiei (calea Victoriei de astăzi)... Probabil că mahalalele arătau ca un iad, așa cum sugerează săgeata din imaginea de mai jos...
Legat de mahalaua Sfântul Gheorghe am mai reținut ceva povești cu târgoveți și un lucru tare interesant și greu de înțeles (pentru acele vremuri): deși mahalaua avea foarte multe case și magazine, acareturi și căruțe, hărmălaie și copilărime, agitație și liniște a grădinii bisericii, avea o singură cârciumă! Ori se știe că de cele mai multe ori, cârciuma era mai importantă decât biserica!
Pe strada Pătrașcu Vodă (stradă cu rufele atârnate la balcoane și cu mici lătrători curioși la balcoane, uneori mai mult decât stăpânii) ajungem pe Sarmizegetusa (fiind cu un bun prieten cu suflet de străbun, observăm imediat numele străzii dat de centrul spiritual dacic din munții Orăștiei) și apoi la capătul străzii Mavrogheni. Aici mai facem o pauză de povești să respirăm puțin din aerul de altă dată al mahalalelor bucureștene cu piatră de râu pe jos și multă mizerie. Acum nu mai e chiar așa de murdar și chiar o reclamă cochetă te invită la masă... Ne aflăm între mahalalele Sfântul Gheorghe și Colței, ultima renumită pentru spitalul ce astăzi îi poartă numele (primul centru de îngrijire medicală din București) și pentru turnul ce a rămas doar în cărțile de istorie și în mintea celor ce nu vor să uite de unde vine al lor oraș...
Ia ghiciți de unde vin denumiri de străzi ca Băniei, Șelimbăr sau Slănic sau Cavafii Vechi sau Cavafii Noi din apropiere? De la comercianții din acele zone care veneau să-și vândă marfa pe Lipscani sau chiar de la meseriile fiecăruia...
Ne întoarcem la piața Sfântul Gheorghe și nu stăm prea mult fiindcă intrăm spre biserica Răsvan/Răzvani aflată pe strada omonimă mai jos cu peste jumătate de metru față de nivelul actual al orașului. Strada e îngustă ”de patru palme” (cât să treacă patru căruțe una lângă alta și cu siguranță nu se putea face asta!). E una din puținele străzi care nu a fost sistematizată și chiar ne uimim/suntem dezamăgiți când vedem că pe îngustimea asta de stradă se chinuie să treacă o mașină. E adevărat și că suntem mulți oameni și parcă ar fi revoluție :D!
Sunt două păreri privind originea numelui. Unii istorici spun că ar veni de la numele unui căpitan al lui Matei Basarab care a construit o biserică din lemn arsă de-a lungul vremii și alții spun că numele ar veni de la voievodul Ștefan Răsvan/Răzvan al Moldovei care ar fi ctitorit-o în 1597. Acum între noi fie vorba și nelegat de această biserică veche, am citit de curând că poate fi ctitor oricine contribuie la construcția unei biserici. Asta înseamnă că oricare dintre noi poate fi ctitor și ne poate apărea numele și chipul în vreo biserică?
Lângă biserică mai există o casă-monument istoric aflată în paragină. N-am putut intra în curte și nici nu am zoom atât de mare încât să vă pot da măcar câteva detalii... În schimb priviți ”felia” de casă aflată în fața bisericii. Nu e interesantă prin dimensiunile ei?
Ieșim pe calea Moșilor și pe lângă case vechi și pe linia de tramvai ajungem la strada Radu Calomfirescu pe care mergem la dreapta până în dreptul casei în care a locuit arhitectul Arenelor Romane și a scărilor Ateneului Român, Leonida Negrescu. Sunt înguste străzile pe aici și chiar unele mașini nu își au rostul. Bineînțeles că se nimerește, la fel ca în Bucureștii interbelici, ca o mașină foarte puternică să treacă țanțoș printre noi doar pentru ca șoferul/proprietarul să-și etaleze puterea financiară. Halal (cu sensul ironic, nu cu sensul constructiv, admirativ)!
Pe centrul străzii putem vedea pe un canal anul 1929 când s-a făcut canalizarea prin aceste zone. Era să spun mahalale, dar aici era lume ceva mai selectă. Știu că nu e cazul să spun aici, dar, așa cum era pestriț Bucureștiul interbelic, vă spun ceva ce am auzit pe strada Mavrogheni. Știți că izvorăște un pârâiaș din grădina Icoanei... Din el se forma un pârâu care se numea Bucureștioara și care, pentru că era singurul loc din care nu se putea bea apă (din bălți oamenii mai luau apă, chiar de băut), se mai numea Căcata! Cuvânt spus cu reținere de ghidul nostru cu gândul la mirosul pestilențial! Mi-aș aduce aminte de ghat-urile de pe Ganga din Varanasi unde așa ceva este normal pe oriunde alături de multe lucruri mai mult sau mai puțin curate, loc de unde mi-am amintit chiar astăzi că m-am târguit puternic pentru a cumpăra un material ieftin pentru un sari... Revenim pe strada Radu Calomfirescu... Edmond (sau Alberto, nu mai știu) ne citesc la un moment dat un text din Mircea Damian (dacă știți undeva unde se pot găsi cărți ieftine scrise de el despre București, vă rog spuneți-mi!) în care se spune că în casă perdelele erau până jos și multe alte detalii. Cel care stă în casa în care a locuit arhitectul Leonida Negrescu e revoltat: ”Noi nu avem perdele până jos... Ăștia spun prostii... Tineri care fac propagandă!” și pleacă de la poartă. Nu a înțeles că nu e vorba neapărat despre casa lui și, chiar dacă ar fi, era scris despre anii interbelici, nu despre ce este acum!
Mai mergem puțin până la Casa cu Geamuri Bombate. Pe lângă detaliul tehnic care îi dă numele, casa are o istorie interesantă. A fost construită de Petre/Petrache Dancovici, negustor pe Lipscani la prăvălia ”La leul de Aur” la sfârșitul secolului XIX. Deși este într-o zonă de mahala, casa a fost construită în scopul întâlnirilor de înaltă clasă. Prin căsătoria Mariei Dancovici cu negustorul Costache Paulescu, aceștia locuiesc aici cu copiii lor Elena și Nicolae Paulescu, celebrul inventator român al insulinei. Nu fac aici biografia lui Nicolae Paulescu, doar menționez (din ce am găsit pe internet și din ce am auzit la circuit) că spre sfârșitul vieții a fost gazdă pentru mulți români celebri ca Nicolae Iorga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea (care are un muzeu în Constanța, unul din cele două muzee de sculptură din țară), Mina Minovici sau Victor Babeș.
De unde denumirea de ”Casa cu Geamuri Bombate”? Se mai pot vedea câteva geamuri curbate spre exterior, aduse special de la Viena și montate pentru a nu se vedea în interior. Nu știu cât de veridic este acest lucru ținând cont că erau acoperite și de obloane de lemn... De remarcat și gardul al cărui oțel a fost adus special tot de la Viena, grădina interioară și scara monumentală acum în paragină...
Ca și odinioară, înainte ca ghizii să ne înceapă povestirile, dintr-o casă de pe strada Hristo Botev se auzea un zgomot puternic ca de nuntă... Și cât am stat aici au trecut mașini din ce în ce mai mari, problemă pe care Edmond ne-o expune cu grija de a nu obține Bucureștiul titlul de capitală culturală europeană. Dacă nu avem grijă noi (conducerea orașului mai ales) de străzile pline de istorie, apăi cine să mai aibă? Nici celebrul Pache Protopopescu nu păstra frumusețile Bucureștilor dărâmând Turnul Colței...
Pe strada Stelea Spătarul mergem în vechea mahala omonimă unde mai auzim ceva povești interbelice. Bineînțeles că și aici suntem întrerupți de o domnișoară la volanul unui ditamai bolidul care vroia să intre chiar într-una din curțile alăturate. Pe strada Bălcești se pot vedea blocurile de pe actualul Corneliu Coposu prin care comuniștii încercau să distrugă zonele istorice ale orașului. Prin minune casele printre care ne plimbăm au scăpat de furia betonului... În drum spre piațetă lăsăm pe drepta o casă în stil neoclasic recondiționată (pe blazon sunt literele CS, S venind de la Ștefania) și pe dreapta este Casa Breslelor. Merită câteva cuvinte! Casa a fost construită de breslele care își duceau veacul în București. Interesant este ca aici se întruneau mai mari breslelor străine și a celor românești după stilul vestic (în special din ce am călătorit eu am văzut împărțirea pe bresle în țările germanice). Arcadele gotice și statuile (reprezintă trei tipuri de bresle și se repetă în stânga și în dreapta) te duc cu siguranță în altă lume decât cea a Bucureștilor moderni și chiar interbelici...
De remarcat blochaus-urile din piațetă, templul coral evreiesc din spatele lor și biserica Sfântul Gheorghe Vechi spre care ne îndreptăm pe aceeași stradă Stelea Spătarul (după trecerea liniei de tramvai și înaintarea pe la stânga magazinului Himalaya pe calea Moșilor spre magazinul Cocorul)... Intrăm spre piațeta bisericii unde auzim ultimele povești. Nu despre biserică vreau să spun câteva cuvinte, ci despre cele două lampadare din fața ei. Sunt lampadare/lămpi din Bucureștii vechi în care se aprindea petrolul și lumina peste noapte... Uite un strop din istoria lampagiilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu