marți, 30 iunie 2015

Acasă la Portiță (a Caraimanului) 14.06.2015

Prea multe zile de stat în oraș, trebuie să ies pe munte măcar o zi, măcar câteva ore... Sâmbătă am avut ceva treabă în București  și duminică, urmând sfaturile intuiției și ale unei prietene de munte, mă hotărăsc să merg la Portița Caraimanului, loc unde voiam să ajung de ceva ani... E un loc ”secret” în abruptul estic al Caraimanului și ca urmare nu pot da prea multe detalii. Știu că unii ar vrea detalii și le găsesc cu ușurință pe internet. Eu doresc fiecăruia să descopere locurile ”secrete” din proprie experiență sau din cea a prietenilor apropiați, exact așa cum fac și eu acum! Singurul detaliu legat de loc este că frumoasa arcadă se află pe Brâul Portiței între Vâlcelul Mortului și Valea Jepilor...

Plec așadar cu trenul regio clasic până la Bușteni. Ca de obicei în tren sunt colegii de la ”Floare de Colț” București care se hotărăsc în tren care pe unde merge. Eu știu că în prezent nu mă încadrez decât rareori în ideea asta... Sunt în perioada vieții de montaniard în care știu foarte bine unde vreau să merg. Am parte de întâlniri plăcute cu prieteni pe care nu i-am mai văzut de ceva vreme, de un mic dejun sub formă de plăcinte și prăjituri de la nunta recentă a fetei unei ”flori de colț”... Cu colegi ibucureșteni trec repede orele până pe valea Prahovei. Spre Portiță și pe valea Jepilor se anunță doar o colegă și ne vom întâlni în gară cu ea și cu un coleg de-al ei venit în pantofi de oraș și cu valiza cu rotile pe munte. Nu vreau să fiu răutăcios, poate omul nu știa ce înseamnă Muntele, dar eu nici nu aș fi îndrăznit să ies din Bușteni cu așa ”echipament”! Pe peron mă întâlnesc cu alți trei prieteni cu vechime în mersul pe munte cu același traseu ca și mine și ne facem fiecăruia companie plăcută.

Știm drumul până la Silva cu ochii închiși și la intrarea pe marcajul CA lăsăm să treacă ”turmele” de ”turiști”. Noi nu avem grabă, doară ziua e lungă... Urcăm comod din povestire în povestire, până la urmă amicul cu valiza se întoarce fiindcă își pierduse o roată și rămânem în echipa potrivită. Pe dreapta lăsăm valea și cascada Spumoasă (pe care urcă doi tipi care mi-au auzit planurile în tren și cu care mă întâlnesc înainte de Portiță), mai facem câte o pauză la locurile de belvedere și lăsăm toți tinerii să urce în grabă. Fiecare parcă vrea competiție cu Muntele sau cu el/ea însuși, vrea să își depășească limitele, vrea să fie mai bun. să urce mai sus, să meargă mai departe... Treaba fiecăruia ce face, eu am ajuns să știu unde îmi e locul și să nu mă mai grăbesc decât atunci când situația o cere (cum de altfel este peste câteva ore când se apropie norii negri de mine)... Mergem încet și cu atenție, trecem pe versantul stâng și în primele serpentine o colegă simte ceva palpitații și senzații asemănătoare răului de altitudine. Clar trebuie o pauză și întoarcere ”la bază”. Rămân eu să urc singur până la Portiță și înapoi și chiar sunt încurajat să fac asta! 

După ieșirea din pădure admir crestele și frumusețea lor și mă minunez de splendoarea vânturată a cascadei Caraimanului. În plus față de raritatea apei din cascadă, acum vântul o împinge incredibil de mult spre Jepi de parcă gravitația nu mai are ce căuta aici...




Urmându-mi intuiția, orientarea și sfaturile prietenilor, intru pe Brâul Portiței pe o potecă foarte faină, evidentă și lejeră. Trec vâlcel după vâlcel, sub Peretele Portiței mă întâlnesc cu cei doi amici din tren (ne recunoaștem reciproc), schimbăm câteva vorbe și continui drumul spre Portița Caraimanului (mi-era un pic teamă de zona cu cablu dinainte de Portiță și s-a dovedit a fi foarte lejer). De când visasem locul... Îi știam forma, știam cam cum arată locul, știu că Brâul m-ar duce mai departe spre Vâlcelul Mortului, Valea lui Zangur și apoi Valea Seacă a Caraimanului (inițial mă gândeam să merg în sens invers pe cele numite mai sus și nu m-am încumetat singur), din alte descrieri știam unde e poziționată Portița în perete... 

Sunt singur și parcă aș mai merge câteva zeci de metri pe brâu! Dau să intru în jnepeni pe brâu și văd că unul îmi prinde pantalonul de cracul stâng și mi-l rupe pe vreo 8-10 centimetri. Semnul! Asta îmi spune că acum nu trebuie să merg mai departe! Mă întorc la Portiță, cu vesta pe spate (ca să nu resimt transpirația) reușesc să dau câteva mesaje și să mănânc de prânz și în câteva minute nori gri-negri acoperă sudul Văii Prahovei și chiar fruntea munților Jepi și Piatra Arsă. Se aud și ceva tunete care sunt al doilea semn. Cezare, întoarce-te! Nu ar fi prea plăcut să cobori pantele înclinate de iarbă pe ploaie! Strâng bagajul și înapoi pe drumul pe care am venit. Știu că nu îmi stă în fire să fac asta, dar acum vreau să ajung înainte de ploaie pe valea Jepilor, drum arhicunoscut de zeci de ani!





Am parte de mult spectacol fără nici un picur de apă: iriși sălbatici, pereți imenși și vâlcele în sus în perete și în jos spre Bușteni, șeuțe foarte verzi și primitoare, unghiuri fantastice spre cascada Caraimanului... Evit pe cât posibil să fiu văzut de turiștii care coboară în adidași de la cabana Caraiman fiindcă nu vreau să le dau vreo idee ;). Intru în poteca marcată, mă bucur de toții tinerii iubitori de munte de pe potecă (chiar la urcare felicitasem un tată care își urca - băiatul urca singurel! - băiatul de trei ani și jumătate spre cabană), aproape în alergare depășesc multe grupuri și mai ghidez pe câte o pereche pe varianta ușoară (la Brâul lui Răducu de exemplu lanțul din mini-canion e acoperit de limba de gheață și trecerea se face cu atenție pe deasupra limbii și a podului de gheață), aud câteodată în spate replici de genul ”Uite așa se merge ca o căprioară...” și tot în viteză cam într-o oră sunt la Silva (circa 17.00).






Mănânc o savarină la cofetăria de lângă sala de sport cu dedicație pentru o veche colegă de munte și cobor la gară la trenul de 17.45. Pe peron îmi întâlnesc colegii de drum și ne lungim la povești până la Ploiești. Ei coboară aici și eu continui până la București bucuros de locul ”descoperit” astăzi!

joi, 25 iunie 2015

Se deschid cerurile de sânziene 23.06.2015

Se deschid cerurile de Sânziene numai pentru cei care știu să le privească...

A.R.C.E.N. și-a început circuitele culturale într-o noapte de Sânziene ca aceasta... și tot aici, în grădina Școlii Centrale... Acum e plină, cu sânziene, coronițe, cu limonadă, cu copac împodobit în mijloc (podoaba e talismanul care face legătura cu lumea de dincolo) - axă a lumii în mijlocul unei grădini... să fie oare cea a paradisului?...

Cvartetul Bella Musica de la Opera română și un interviu unicat al lui Mircea Eliade cu Eugenia Lovinescu de la Radio Europa Liberă (RFE) ne introduc în temă...

După anii petrecuți în inegalabila Indie (Incredible India cum se promovează în prezent), Eliade aduce în Europa pe frecvențele libere tema reintrării Asiei în istorie... Poți înțelege fărâme din Asia abia după ce ai pătruns în universul de valori din gândirile orientale, după ce ai realizat că tu ești universul și universul ești tu...

Până la lectura unor pasaje superbe din romanul Noaptea de sânziene și după (deși e mai greu să vorbești despre Eliade după însuși Eliade) vin din vocea ”ghizilor” noștri explicații despre sânziene, despre colaci/pâine care au aură sacră, care reprezintă viața și existența și care în ziua sfântă se împart de către stăpânul casei (noi cum suntem egali, doar rupem și împărțim unul altuia), despre elementele timpului: munca, odihna, sărbătoarea, răgazul (termen inventat de orășeni care folosesc pauza între două activități pentru a o începe pe a treia), loisirul - fără explicații, festivitatea - ceea ce rămâne după sărbătoare după ce a dispărut miezul de sfințenie... Miezul de sfințenie e unul din elementele sărbătorii (Irina Nicolau - recunosc că abia acum înțeleg de ce își are locul de onoare la Muzeul Țăranului Român) și adună partea de sacralitate, de dumnezeire, de magie, de ritual - ceea ce nu poate fi explicat și doar înțeles... Altele sunt timpul bun sau rău, bun sau sec exprimat prin cele trei calendare (civil sec, matematic, bisericesc suprasaturat, șocant și cel popular natural și în perfectă relație cu divinul, roata care se învârte spre aducerea fiecărui lucru și a fiecărei ființe la locul ei), locul curat, împodobit, înnoit, lucrul potrivit pentru a reînnoda legăturile cu cei de dincolo, cu Permanentul...

Sânzienele se sărbătoresc în toată Europa (Italia, Germania, Franța, Suedia), se presupune că numele vine de la italianul Giovani ajuns zâani... Termenul sânziene este pur balcanic... De Sânziene nu se muncește și nu te uiți la soare ca să nu orbești... 

Puțin Eliade... Omul cu o mic... Noi nu ne-am întâlnit întâmplător... Sambo... Să scapi de tine... Încrede-te în semne, urmărește-le... Orice altă bătaie de clopot mi se pare camuflată... Să nu credeți că tot ce v-am spus îmi aparține... Am trăit din ele așa cum trăiesc umbrele (n.a. din sentimente)... Mărul de aur... Nu mai trăi în trecut. Păcatul cel mare: nu putem trăi în prezent, numai sfinții trăiesc în prezent... E o noapte așa de frumoasă... Timp, oprește-te...

A.R.C.E.N. prin Eliade a oprit timpul în loc în grădină... L-a făcut mai bogat calitativ... I-a dat un rost cum toate au rostul lor... Poate ne-am întors câteva ore la timpul zero când divinitatea comunică direct cu și prin noi...





Pe străzile vechi ale Bucurescilor 19.06.2015

De curând am fost într-un circuit A.R.C.E.N pe proiectatul culoar verde al Bucureștilor (”De la ARO la bulevard”)... Încă rămânem în centrul Bucurescilor, de data asta pe unele din cele mai vechi străzi... Am scris așa fiindcă Bucureștii vor fi propuși pentru capitală culturală în 2021. Ori cu așa străzi, slabe șanse... Noroc cu prietenii de la A.R.C.E.N. și cu noi care le mai promovăm și cutreierăm...

Ne începem circuitul de la hanul Gabroveni re-amenajat de curând. De fapt hanul Gabroveni era vis-a-vis de această clădire... Cum e multă lume și nu se aud detalii, rețin doar multele niveluri de sub clădirile actuale și chiar podul de lemn pe unde trecea odată ulița Lipscanilor. Știm că Lipscani vine de fapt de la Lipsca, forma românizată a numelui Leipzig, de unde veneau comercianți și vânzători cu de toate. În timp românii s-au prins de afacerile străinilor și începuseră să se ducă ei la ”Lipsca”, să cumpere marfă și să o vândă conaționalilor...

Cum e mare buluc, trecem bulevardul prin pasajul Lipscani (după povestea lui Remulus și Romus de la țâțele lupoaicei, locurile pe unde a fost statuia și dispariția unuia dintre ei din statuie pentru o perioadă), nu pe continuarea străzii cu același nume care mergea spre calea Moșilor, ”podul târgului din afară”, ci spre biserica Sfântul Gheorghe Nou. Că tot am zis de ”târgul din afară”, au existat un ”târg dinăuntru” care se afla între mahalalele Sfântul Gheorghe și Colței și un ”târg de sus” care era la capătul căii Moșilor la intrarea în Curtea Domnească (cam unde era vechea biserică Anton care a ars și începe strada Franceză, poate cea mai veche stradă din București)... În pasaj sunt statuile lui Decebal și Traian, ultimul având ochii înroșiți, probabil scoși de un extremist dacist. Fraților, dacii nu erau răzbunători, ei iertau și doar atunci când le erau încălcate drepturile, libertatea și pământul, se apărau prin cuvânt sau prin forță...

După ”Kilometrul zero” ne adunăm în ”târgul dinăuntru” pentru câteva clipe de istorie. O clădire importantă este biserica Sfântul Gheorghe Nou, singura ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu (ridicată la 1707) și rămasă în picioare. E adevărat că refăcută de multe ori, forma actuală fiind opera a arhitectului francez Xavier Villacrosse. Bucureștenii fac imediat legătura cu pasajul Villacrosse de pe calea Victoriei (se găsesc multe materiale pe internet, nu e scopul meu să povestesc despre el acum)... În ea se află trupul lui Constantin Brâncoveanu fiindcă știm prea bine că o dată cu băieții lui și-a pierdut capul la Stambul. Biserica, inițial de lemn, a suferit mult în urma cutremurelor și incendiilor, cel mai mare fiind incendiul cel mare din 1847 care a distrus cea mai mare parte din Bucureștii acelor vremuri. Vă închipuiți că focul se întinsese de la calea Moșilor până la Podul Mogoșoaiei (calea Victoriei de astăzi)... Probabil că mahalalele arătau ca un iad, așa cum sugerează săgeata din imaginea de mai jos...
Legat de mahalaua Sfântul Gheorghe am mai reținut ceva povești cu târgoveți și un lucru tare interesant și greu de înțeles (pentru acele vremuri): deși mahalaua avea foarte multe case și magazine, acareturi și căruțe, hărmălaie și copilărime, agitație și liniște a grădinii bisericii, avea o singură cârciumă! Ori se știe că de cele mai multe ori, cârciuma era mai importantă decât biserica!

Pe strada Pătrașcu Vodă (stradă cu rufele atârnate la balcoane și cu mici lătrători curioși la balcoane, uneori mai mult decât stăpânii) ajungem pe Sarmizegetusa (fiind cu un bun prieten cu suflet de străbun, observăm imediat numele străzii dat de centrul spiritual dacic din munții Orăștiei) și apoi la capătul străzii Mavrogheni. Aici mai facem o pauză de povești să respirăm puțin din aerul de altă dată al mahalalelor bucureștene cu piatră de râu pe jos și multă mizerie. Acum nu mai e chiar așa de murdar și chiar o reclamă cochetă te invită la masă... Ne aflăm între mahalalele Sfântul Gheorghe și Colței, ultima renumită pentru spitalul ce astăzi îi poartă numele (primul centru de îngrijire medicală din București) și pentru turnul ce a rămas doar în cărțile de istorie și în mintea celor ce nu vor să uite de unde vine al lor oraș...

Ia ghiciți de unde vin denumiri de străzi ca Băniei, Șelimbăr sau Slănic sau Cavafii Vechi sau Cavafii Noi din apropiere? De la comercianții din acele zone care veneau să-și vândă marfa pe Lipscani sau chiar de la meseriile fiecăruia...

Ne întoarcem la piața Sfântul Gheorghe și nu stăm prea mult fiindcă intrăm spre biserica Răsvan/Răzvani aflată pe strada omonimă mai jos cu peste jumătate de metru față de nivelul actual al orașului. Strada e îngustă ”de patru palme” (cât să treacă patru căruțe una lângă alta și cu siguranță nu se putea face asta!). E una din puținele străzi care nu a fost sistematizată și chiar ne uimim/suntem dezamăgiți când vedem că pe îngustimea asta de stradă se chinuie să treacă o mașină. E adevărat și că suntem mulți oameni și parcă ar fi revoluție :D!

Sunt două păreri privind originea numelui. Unii istorici spun că ar veni de la numele unui căpitan al lui Matei Basarab care a construit o biserică din lemn arsă de-a lungul vremii și alții spun că numele ar veni de la voievodul Ștefan Răsvan/Răzvan al Moldovei care ar fi ctitorit-o în 1597. Acum între noi fie vorba și nelegat de această biserică veche, am citit de curând că poate fi ctitor oricine contribuie la construcția unei biserici. Asta înseamnă că oricare dintre noi poate fi ctitor și ne poate apărea numele și chipul în vreo biserică?

Lângă biserică mai există o casă-monument istoric aflată în paragină. N-am putut intra în curte și nici nu am zoom atât de mare încât să vă pot da măcar câteva detalii... În schimb priviți ”felia” de casă aflată în fața bisericii. Nu e interesantă prin dimensiunile ei?


Ieșim pe calea Moșilor și pe lângă case vechi și pe linia de tramvai ajungem la strada Radu Calomfirescu pe care mergem la dreapta până în dreptul casei în care a locuit arhitectul Arenelor Romane și a scărilor Ateneului Român, Leonida Negrescu. Sunt înguste străzile pe aici și chiar unele mașini nu își au rostul. Bineînțeles că se nimerește, la fel ca în Bucureștii interbelici, ca o mașină foarte puternică să treacă țanțoș printre noi doar pentru ca șoferul/proprietarul să-și etaleze puterea financiară. Halal (cu sensul ironic, nu cu sensul constructiv, admirativ)!

Pe centrul străzii putem vedea pe un canal anul 1929 când s-a făcut canalizarea prin aceste zone. Era să spun mahalale, dar aici era lume ceva mai selectă. Știu că nu e cazul să spun aici, dar, așa cum era pestriț Bucureștiul interbelic, vă spun ceva ce am auzit pe strada Mavrogheni. Știți că izvorăște un pârâiaș din grădina Icoanei... Din el se forma un pârâu care se numea Bucureștioara și care, pentru că era singurul loc din care nu se putea bea apă (din bălți oamenii mai luau apă, chiar de băut), se mai numea Căcata! Cuvânt spus cu reținere de ghidul nostru cu gândul la mirosul pestilențial! Mi-aș aduce aminte de ghat-urile de pe Ganga din Varanasi unde așa ceva este normal pe oriunde alături de multe lucruri mai mult sau mai puțin curate, loc de unde mi-am amintit chiar astăzi că m-am târguit puternic pentru a cumpăra un material ieftin pentru un sari... Revenim pe strada Radu Calomfirescu... Edmond (sau Alberto, nu mai știu) ne citesc la un moment dat un text din Mircea Damian (dacă știți undeva unde se pot găsi cărți ieftine scrise de el despre București, vă rog spuneți-mi!) în care se spune că în casă perdelele erau până jos și multe alte detalii. Cel care stă în casa în care a locuit arhitectul Leonida Negrescu e revoltat: ”Noi nu avem perdele până jos... Ăștia spun prostii... Tineri care fac propagandă!” și pleacă de la poartă. Nu a înțeles că nu e vorba neapărat despre casa lui și, chiar dacă ar fi, era scris despre anii interbelici, nu despre ce este acum!
Mai mergem puțin până la Casa cu Geamuri Bombate. Pe lângă detaliul tehnic care îi dă numele, casa are o istorie interesantă. A fost construită de Petre/Petrache Dancovici, negustor pe Lipscani la prăvălia ”La leul de Aur” la sfârșitul secolului XIX. Deși este într-o zonă de mahala, casa a fost construită în scopul întâlnirilor de înaltă clasă. Prin căsătoria Mariei Dancovici cu negustorul Costache Paulescu, aceștia locuiesc aici cu copiii lor Elena și Nicolae Paulescu, celebrul inventator român al insulinei. Nu fac aici biografia lui Nicolae Paulescu, doar menționez (din ce am găsit pe internet și din ce am auzit la circuit) că spre sfârșitul vieții a fost gazdă pentru mulți români celebri ca Nicolae Iorga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea (care are un muzeu în Constanța, unul din cele două muzee de sculptură din țară), Mina Minovici sau Victor Babeș.

De unde denumirea de ”Casa cu Geamuri Bombate”? Se mai pot vedea câteva geamuri curbate spre exterior, aduse special de la Viena și montate pentru a nu se vedea în interior. Nu știu cât de veridic este acest lucru ținând cont că erau acoperite și de obloane de lemn... De remarcat și gardul al cărui oțel a fost adus special tot de la Viena, grădina interioară și scara monumentală acum în paragină...

Ca și odinioară, înainte ca ghizii să ne înceapă povestirile, dintr-o casă de pe strada Hristo Botev se auzea un zgomot puternic ca de nuntă... Și cât am stat aici au trecut mașini din ce în ce mai mari, problemă pe care Edmond ne-o expune cu grija de a nu obține Bucureștiul titlul de capitală culturală europeană. Dacă nu avem grijă noi (conducerea orașului mai ales) de străzile pline de istorie, apăi cine să mai aibă? Nici celebrul Pache Protopopescu nu păstra frumusețile Bucureștilor dărâmând Turnul Colței...
Pe strada Stelea Spătarul  mergem în vechea mahala omonimă unde mai auzim ceva povești interbelice. Bineînțeles că și aici suntem întrerupți de o domnișoară la volanul unui ditamai bolidul care vroia să intre chiar într-una din curțile alăturate. Pe strada Bălcești se pot vedea blocurile de pe actualul Corneliu Coposu prin care comuniștii încercau să distrugă zonele istorice ale orașului. Prin minune casele printre care ne plimbăm au scăpat de furia betonului... În drum spre piațetă lăsăm pe drepta o casă în stil neoclasic recondiționată (pe blazon sunt literele CS, S venind de la Ștefania) și pe dreapta este Casa Breslelor. Merită câteva cuvinte! Casa a fost construită de breslele care își duceau veacul în București. Interesant este ca aici se întruneau mai mari breslelor străine și a celor românești după stilul vestic (în special din ce am călătorit eu am văzut împărțirea pe bresle  în țările germanice). Arcadele gotice și statuile (reprezintă trei tipuri de bresle și se repetă în stânga și în dreapta) te duc cu siguranță în altă lume decât cea a Bucureștilor moderni și chiar interbelici...

De remarcat blochaus-urile din piațetă, templul coral evreiesc din spatele lor și biserica Sfântul Gheorghe Vechi spre care ne îndreptăm pe aceeași stradă Stelea Spătarul (după trecerea liniei de tramvai și înaintarea pe la stânga magazinului Himalaya pe calea Moșilor spre magazinul Cocorul)... Intrăm spre piațeta bisericii unde auzim ultimele povești. Nu despre biserică vreau să spun câteva cuvinte, ci despre cele două lampadare din fața ei. Sunt lampadare/lămpi din Bucureștii vechi în care se aprindea petrolul și lumina peste noapte... Uite un strop din istoria lampagiilor...                    

Cam aici se termină circuitul Bucureștilor vechi și nu mai putem sta fiindcă este destul de târziu. Plecăm spre casă/metrou cu o ultimă pauză la monumentul artiștilor. Fiecare dintre ei merită cel puțin să te oprești, să le citești numele și să le trimiți câte un gând de recunoștință, oriunde ar fi acum...

marți, 23 iunie 2015

Pe dealurile Săgăgii 31.05-01.06.2015

Maratonul de anul acesta a trecut... partea principală fiindcă, așa cum am făcut și înainte de ziua concursului, îmi continui ”hoinăreala” cu Dinu și cu Marlene... 

Ziua 1 - duminică, 31.05.2015

După o trezire lejeră sub roua dimineții ne strângem corturile și la ora 9.00 sunt la Skyland. E plăcută și relaxantă întâlnirea cu colegii la micul dejun. Noi mâncaserăm la corturi, cum am învățat eu că se face mereu dimineața înainte de a porni la drum! Peste fix o jumătate de oră salutăm colegii de club și plecăm cu mașina spre Săgagea (adică pe drumul pe unde am venit ieri).

Găsim un loc să parcăm mașina chiar sub dealul bisericilor (fiindcă aici sunt două biserici: greco-catolică și ortodoxă) aproape de intersecția Poșăgii cu valea Mărginită și urcăm spre biserica ortodoxă unde e slujba de Rusalii. Așa cum bine i-au obișnuit Dinu și Marlene pe săgăgeni, îi găsim pe majoritatea în biserică îmbrăcați în costumele lor tradiționale. Înainte de a ajunge la biserică (printre căluți foarte frumoși) ne întâlnim cu niște concurenți care veniseră pentru poze. Aveau pantaloni scurți și le era jenă să intre în biserică (din decență). 
”Haideți și stăm noi în fața voastră să vă mascăm ”goliciunile”. Trebuie să vedeți oamenii în costume populare!”
Intrăm în biserică, fiecare pe unde e tradiția: bărbații pe ușa laterală, femeile pe ușa din spate. În bisericile românești sunt locuri separate unde stau bărbații și femeile. În multe biserici, în special din Regat, locul bărbaților este pe dreapta bisericii și al femeilor pe stânga. În bisericile vechi (îmi amintesc acum de biserica de lemn din Alun și acum în cea din Săgagea) bărbații stau în față în naos, iar femeile în spate, în pronaos. Excepție fac femeile care cântă la strană și măicuțele din mânăstirile de maici. Intrăm în biserică, fiecare la locul lui și participăm la slujbă. Simplă, frumoasă, fără cuvinte prea complicate și respectând Sfânta Scriptură, cu bucurie și recunoștință față de Dumnezeu pentru toate câte le dă prin natură și prin Oameni, cu mulțumire fiecăruia pentru contribuția pe care a adus-o bisericii și comunității... Fiindcă aici, în loc adâncit în inima muntelui, doar în ultimii ani a început să pătrundă invidia și egoismul. Oamenii încă se ajută între ei (e drept că aproape toți sunt rude într-un fel sau altul) și, mai mult decât administrativ, formează o comunitate de suflet!

Cum e tradiția, după slujba în biserică are loc și o slujbă afară pentru binecuvântarea culturilor. Părintele amână slujba pentru că e și un parastas și apoi pentru că știu că noi am venit de la oraș special să le facem poze. S-au obișnuit în ultimii ani să venim să le facem poze și sperăm să le fi re-intrat în obicei să se îmbrace de Sărbători în costumele strămoșești fără prezența noastră. Mare ne-a fost bucuria când am văzut tineri îmbrăcați în costume tradiționale, semn că tradiția re-învie! Avem surpriza extrem de plăcută ca în biserică și apoi afară să vorbim cu câțiva concurenți/prieteni care veniseră special cu ii/cămăși la biserica din Săgagea! Facem ceva poze mândrelor fete, băieților și bărbaților în cămăși fără chimir, femeilor cărora vârsta nu li se vede în unicitatea costumelor, părintelui care adună oamenii în credință de fiecare dată... O minune de moment care parcă ar dura la infinit și adună istoria oamenilor de când se știu ei pe aici!






Coborâm mulțumiți la mașină, ne lăsăm hainele ”de sărbătoare” și ne luăm casele în spate în plimbarea pe dealuri. 
După spusele lui Dinu, construisem un track acum vreo săptămână și Marlene l-a perfecționat fiindcă ei știu mult mai bine locurile. Așadar de la mațină mergem câteva zeci de metri la intersecția celor două văi amintite mai sus, lăsăm pe dreapta troița de binecuvântare pentru drum și începem să urcăm pe ulița de pe valea Poșăgii. Case frumoase, case senine (parafrazez aici versurile din ”Hanul lui Manuc”: ”fată frumoasă, fată străină”) cu portițe de lemn rotunjite la pridvor, păsări prin curți și miros de lemn proaspăt... Urmăm trackul pe o uliță la stânga peste apă și ieșim de pe uliță la stânga. Marlene văzuse un iz de drum vechi paralel cu drumul prin poieni, eu făcusem așa o linie generală pe aici... Urcăm puțin la stânga și apoi pe ceea ce pare un drum. Avem de sărit niște garduri ca să urmărim chiar linia trackului. 

”Hai dacă vreți aventură!”

Găsim poteca prin grădini, sărim câteva garduri și coborâm puțin mai jos de vechiul drum. Atât de demult a fost părăsit că acum au crescut arbuști de 2-3 metri pe drum... Peste garduri coborâm la o intersecție unde Dinu ne spune că nu poate să își dea seama cum, la Maratonul din anul trecut, o mașină cu voluntari de la Crucea Roșie, a urcat pe drumul rău, nu pe cel bun ce se ramificase spre dreapta spre PA1-Bocșești. Noi urcăm pe drumul din stânga, îi tăiem o serpentină largă și la dreapta mergem spre poieni. Marlene a ales calea mai ușoară pe o potecă faină câțiva metri mai la dreapta față de drum... Ieșim la pășunile dinspre colibe...

Primele ”colibe” (case modeste care sunt folosite doar vara) sunt cele din Marginea! Și pe stânga, și pe dreapta... Drumul nostru e foarte clar și evident și urcă ușor printre ele până la limita pădurii...
Tot urmărind linia marcată pe GPS (au trecut ceva ani de când au fost Dinu și Marlene pe aici), dibuim prin pădure drumul care coboară la colibele din Bălăcioaia. Nici aici nu este nimeni și chiar par să fie părăsite... Deși tare faine sunt, chiar și așa cu pânze de păianjen pe la colțuri. Într-una din ele intră Marlene și apoi și eu. Patul de pe dreapta parcă a fost lăsat așa de câteva zile, uneltele de pe masă și scaunul sunt la îndemână doar să vină cineva să se apuce de lucru... Soba... Un ”model” inedit: sunt două picioare de piatră pe laterale și o placă mare tot de piatră cam la 50-60 de centimetri înălțime, pe ea alte pietre pe laterale și un coș metalic ce iese prin perete... Soba e chiar la capătul patului și ușor își încălzeau picioarele ude de prin zăpezi sau iarbă plină de apă... Uite cum se vede de la micul pridvor cu lemne rupte și un burlan care abia se mai ține în câteva sârme... Să nu uit de grilajul de la geam făcut ”fără să ridici creionul de pe hârtie”...


Urcăm printre colibe în muchia Dealului Mare și facem dreapta în sus spre drumul auto pe care mersesem puțin și mai devreme...

Urcăm pe el la stânga pe multele lui ocolișuri cu o mică oprire la un moment dat să ne punem pelerinele de ploaie (se simt picuri serioși). Asta a fost de fapt mai mult să speriem ploaia că s-a oprit când am pornit din nou la drum... Ce ne zicea Ioan Pârțilă că pe aici s-a ufăcut replantări? Sunt zone defrișate și nici gând să vezi ceva copaci tineri (până în 10 ani adică)! Serpentină după serpentină ocolim firele de obârșie a văii Inceștilor și chiar dăm de marcaje rutiere (borne și semne de serpentine). Cu Marlene în față tăiem la vale niște serpentine și tot pe drum și apoi pe track ajungem între colibele din Făgete. Suntem pe coama Dealului Mare și facem o pauză deasupra unei stâne. Oile sunt undeva mai în față pe dealul Căpățânii, vacile pasc calme la o colibă mai jos spre izvor. Coborâm la izvor de ne umplem sticlele cu apă și vacile se uită tare ciudat la noi. Nu cred că au mai văzut astfel de animale cu două picioare și ”cocoșate”. Chiar Dinu îmi spune o fază de altă dată când un bătrân le spusese că ”de la voi nu a mai trecut nimeni pe aici” (asta la interval de ani buni)!
Urcăm pe pantele din dreapta izvoarelor Inceștilor pe potecile oilor cu atenție la turma ce vine din față (vă dați seama că atenția e mai mult la câini decât la oi!). Ele pe ”banda” lor mai jos printre copaci, noi pe ”banda” noastră mai sus! Cam la capătul turmei vedem ultimele oi și ne simt cei 2-3 câini. Imediat se ridică de jos și latră în sus spre noi tropăind în viteză. Mergem liniștiți spre ei, ne vede ciobanul și strigă la ei de se potolesc. Dinu îl întreabă dacă știe cum le zice la casele pe lângă care am trecut. Ciobanul nu e de-al locului și le știe doar de stâne! E de pe lângă Târgu Mureș și adus aici de vreo două săptămâni... Urmăm drumul făcut de animale prin pădure (iarpși speriem ploaia cu pelerinele!) până în culmea dealului Căpățânii și facem stânga pe ea printre văile Incești și Orăști. Poteca coboară vizibil cu colibe răsfirate în special spre dreapta spre valea Orăști. Trecem pe lângă un hrănitor pentru căprioare, admirăm o rază de soare ce vine dinspre nori de deasupra Muntelui Mare, insulele de lumină de pe dealul Turceștilor și vălușoarele albe de după ploaie de pe valea Orăștilor și ne oprim la niște colibe aflate în ultima șa înainte de cea programată pe track pentru coborârea spre valea Incești. Găsim cel mai fain și plat loc de campare, întindem casele și în lumina apusului și a înserării mâncăm și ne retragem la somn.

Ziua 2 - luni, 01.06.2015

Vorbisem de aseară ca la ora 8.00 să plecăm (cum fiecare are tabieturile lui, e normal să stabilim ora de plecare, nu cea de trezire!) și chiar cu un minut-două înainte pornim la drum. Asta după ce mâncasem de dimineață și uscasem tenta exterioară pe un arbust țepos :D! După primul vârfuleț ajungem la alte colibe dintre care una este dărâmată. Proprietarul (din Orăști) o demontase fiindcă lemnul e bun și l-a luat să-l folosească pentru un grajd jos unde locuiesc. Tot aici Dinu îmi explică sistemul încuietorii inteligente fără mâner, un fel de ială unică din lemn cu dinți și rolul ”zăbrelelor” de la grajd (să nu intre animalele)...
Coborâm pe culmea pe care se conturează o potecă, la vale aceasta ne duce prin pădure (vorbim de educația montană) până într-o mică șa de unde chiar totul e împădurit până la casele de deasupra bisericii. O singură dată au urcat pe aici cu colegi de club... Noi facem stânga prin poieni și găsim alte poteci care ne cobor în partea de sus a satului Orăști de pe valea Incești. Găsim un izvor (cunoscut de ei) și nu putem lua apă fiindcă e plin de pământ. Trecem podul de lemn, salutăm o localnică și dăm să urcăm spre Dealul Mare pe ceea ce văzusem mai devreme a fi un drum evident. Facem câțiva pași pe drumul dintre gardurile de lemn și facem o scurtă pauză. 

Ce-ar fi dacă am merge puțin în centru pe la biserică? Haide! Lăsăm rucsacii și coborâm spre biserică alături de o femeie care mergea la slujbă. Faini îs cum povestesc Dinu și Marlene cu femeia aiasta. Ca și pe cei din Săgagea, îi încurajează să poarte costumele tradiționale mocănești măcar de sărbători... Mergem până la biserică unde mai sunt și alte femei, Marlene le face o poză și le promit că mai vin doar dacă le văd în costume tradiționale (poate a doua zi de Crăciun)... Noi nu mai intrăm la slujbă și facem o plimbare pe dealuri pentru câteva poze (spre dealul Turceștilor). Fiecare cum simte... În vreo 10 minute ne adunăm la ulița care pleacă pe valea Inceștilor spre rucsaci să ne continuăm drumul... Eu mă plimb pe lângă garduri în unghi drept, fac ceva poze la căpițe și la biserica-”insulă albă” din mijlocul satului, la răscrucea de ape unde ne aflăm acum și stau un minut pe banca Magazinului Sătesc. Sala de mese îmi aduce aminte de poveștile și întâlnirile ”oamenilor mari” din fața magazinului sătesc din satul vacanțelor din copilărie, Movileni, jud. Olt, însăși sigla Magazinului Sătesc parcă mă întoarce în timp acum aproape treizeci de ani când ne trimiteau bunicii să luăm ceva de la magazin sau poate doar o pâine mare și caldă de la brutăria din spatele magazinului... Din reverie mă trezește silueta lui Dinu care merge încet spre rucsaci (o așteaptă pe Marlene care face câteva poze la biserică și la calul fotogenic de lângă ”casa Domnului”)...



La rucsaci Dinu mă întreabă dacă mai am apă suficientă, iau sticla mea și pe a lor și merg să iau apă. Întâi mi se spusese de izvor și un localnic mă cheamă să iau de la el de la cișmeaua din curte. Vă dați seama că nu puteam doar să iau apă și să plec, am și povestit câteva minute cu cei din casă, curioși de ce suntem noi pe aici... Așa am aflat și de casa demontată de sus de pe deal... Punem rucsacii în spinare și la deal! Potecile urcă frumos pe lângă grădini și case pe pantă, intră prin pădure la dreapta și ieșim repede la capătul de jos al pajiștei Dealului Mare. Pauză de poze și de mâncat flori de salcâm. Ajung cam greu la ele fiindcă sunt destul de sus (”Trebuie să mai crești :D!”).



Mai departe urcăm pe linia culmii în serpentine ușor spre dreapta. Marlene urcă direct și noi doi urmăm puțin o potecă spre un vârf de deal de unde s-ar vedea fain Scărița... Cotim la stânga și ne oprim toți trei pentru poze la casele din trei generații...


Potecile ne conduc foarte clar pe culme în sus și nu mai pare diferența de nivel așa de mare cum părea de pe dealul Căpățânii... Printre pini și mesteceni tăiați cam la 50-60 de centimetri (cum tăiau amerindienii copacii) înaintăm spre pajiștea largă dinainte de Bălăcioaia. ”Facem o pauză de mâncare aici? Mergem apoi doar prin soare...” Cu ocazia asta văd cum se scoate o căpușă cu laț de ață subțire :)!

Pe culme din vorbă în vorbă nu simțim cum ne apropiem de case și de șaua în care trebuie să cotim la dreapta spre valea Ursu. Înainte de ultimul vârf împădurit pe care ar fi trebuit să îl trecem, vedem că la dreapta se face o potecă prin pădure. Teoretic pe hartă este o potecă nemarcată ce coboară chiar pe firul văii. Noi urmăm poteca în curbă de nivel și intrăm pe un frumos culoar prin pădure (vechi drum de căruță) care ne coboară la un pârâu și mai departe în firul văii Ursu mai jos puțin de Pleșești.

Dinu intuiește bine plaiul pe care trebuie să continuăm, urcăm un pic și revenim la vale. Pe ea urcăm vreo treizeci de metri și auzim doi cai care veniseră dinspre apă și trag la rucsacul lui Dinu. Sunt tare cuminți și vor mângâiere. Nu le dăm atenție și căutăm un loc să trecem apa spre pajiștea ”citită” de pe Dealul Mare (știm că trebuie să ajungem în șaua de deasupra pajiștei). Găsim o trecere bună a vadului și începem urcarea. Dacă mai mergeam câteva zeci de metri pe drum, chiar aveam pod și drum încoace... 
La urcare vedem în față un bărbat cu o fată mai tânără. E rotarul din Săgagea cu fata lui cea mare Alexandra. E tare mândră și frumoasă proaspăta studentă la Timișoara! Dinu și Marlene și-o aduc aminte fiindcă le-au făcut poze fetei și uneia din surorile ei într-unul din anii trecuți. Acum mersese să îl ia pe tatăl ei și să urce cu vaca înapoi spre casă. Cei doi cai de mai devreme tot ai lor sunt... Cu rotarul și cu fata lui tot urcăm spre culmea Dealului Mic, povestim de vizita ei la Roma (și așa aflăm că și bunica Anastasia a fost cu nepoata la Roma - căci Alexandra e nepoată pentru ea!) și despre durerile din picioare ale tatălui, coborâm din poveste în poveste în Săgagea și pe lângă cimitir mergem puțin pe la tanti Anastasia. Îi spusese Dinu ieri că nu putem sta la un balmoș și la o plăcintă fiindcă avem mult de mers și uite că i-am făcut surpriza!

Până nu ne ia în casă de ne servește cu plăcinte, balmoș și urdă proaspătă, nu se lasă :D! Ne luăm la povești și nepotul ei (ăl de mai devreme) vine cu un suc sau o bere că-i ziua lui! Mai povestim puțin, mulțumim bunicii și ne scuzăm că nu putem sta mai mult și trebuie să promitem că mergem pentru câteva poze la băiatul rotarului. Are câteva luni și tare e dulce alături de cele trei surori ale lui foarte frumoase, de mama și de bunica care se întrec una pe alta în frumusețe și hărnicie. Chiar bunica ne spune o poezie lungă de cătănie și o rugăm pe o nepoată a ei să o înregistreze și să o pună pe internet. Cu alte scuze că nu mai putem sta (”el trebuie să plece la București” - de mine e vorba :D!) plecăm de la gazdele prea primitoare, coborâm pe ulițele cunoscute de acum la mașină la la 16.30 pornim la drum. Oră normală pentru întoarcerea din tură și pentru ei (cu mașina), și pentru mine pentru turele din munții de lângă casă (Bucegi, Baiului, dealurile subcarpatice din jurul Câmpinei).

Urmăm drumul cunoscut spre casă (valea Poșăgii, valea Arieșului și drumul spre Cluj). Cu mulțumiri pentru toate zilele faine, rămân la gară și Dinu și Marlene se duc spre casă. Mă întâlnesc cu Ilinca și vreo jumătate de oră stăm la povești în autogară (dacă acum câteva zile ne era drag să ne vedem, acum cu atât mai mult are nevoie de cineva cu care să vorbească în urma unor evenimente triste) și la 19.30 prind un autobuz Alis care mă duce în 8 ore (70 de lei) până la București. Cu un taxi ajung acasă și în următoarele zile (ca și acum când vă scriu) gândurile îmi rămăseseră tot în ”munții de lângă casă”, cum fain alintă Clujenii Apusenii mereu noi!