luni, 16 martie 2015

Glasul caselor 14.03.2015

Ce-ar fi dacă aș merge jos la Dunăre pe o plajă? Se spune că în apropiere este o veche cetate dacică... Cum nu am găsit încă un amator pentru asta, n-am mai plecat pentru două zile și rămân în București. Cu o prietenă stabilesc o plimbare pentru duminică (o cercetare prin Bucegii de joasă înălțime) și rămâne să văd unde ies sâmbătă (fiindcă e musai să ies pe afară indiferent de vreme). Îmi vine ideea (de fapt e ceva mai mult decât atât) să merg în Muzeul Satului. E vorba de fapt de Drumul care mă duce mereu chiar în locurile unde trebuie să fiu...

Ajung cu metroul la cea mai apropiată stație de muzeu (Aviatorilor) și prin parc mă îndrept spre intrarea principală... Cu o mică și plăcută surpriză în apropierea grădinii japoneze... Niște cozi mari și blănoase agățate de trei ronțăitoare... Una din ele (mai închisă la culoare vine spre mine)... altele două se joacă... mai caută câte o nucă... se aleargă prin copaci și pe sub tufele de ienupăr... una mai ronțăie o bucată de pâine tare sus pe o cracă în pin...mai sus se aleargă cu o surată... văd alta ieșind din tufă pe iarbă să caute alte nuci sau alune (și găsește o nucă nescărmănată pe care o ascunde în pământ)... Eu după ea pentru ceva poze... Cred că vreo zece minute am stat printre cele trei veverițe alături de alți oameni cu pungi cu nuci sau doar la admirat micile codate...

Ies pe la Arcul de Triumf (în restaurare) și merg spre intrarea Muzeului pe lângă intrarea în palatul Elisabeta. Văd o hartă și imediat îmi dau seama de ce am venit aici... Până acum nu am fost niciodată în zona dintre palatul Elisabeta și Insula Trandafirilor... Dacă știam de fiecare dată că ratez casele maramureșene... 

Până la intrare văd o placă ce amintește un strop de istorie modernă (să-mi ierte unii neștiința de până acum): în anii 1932-1937 sub domnia lui Carol II și sub conducerea primarilor Dem Dobrescu și Alexandru Donescu s-au asanat mlaștinele Colentinei înfăptuindu-se salba de lacuri actuală Băneasa-Herăstrău-Floreasca și s-au modificat apele Ialomiței pentru însănătoșirea și înfrumusețarea capitalei...

Îmi iau bilet (10 lei) și glumesc un pic cu casierița. E deschis doar până la 17.00 și consider că trei ore îmi sunt suficiente pentru muzeu și pentru expozițiile temporare. Ei aș! Nici măcar n-am apucat să aprofundez jumătate din muzeu... Și de m-ar fi împiedicat ploaia... Sunt primit de una din cele 40 de mâțe și de harta muzeului. 

La drum... 

Prima casă pe dreapta este adusă din satul Șanț din Bistrița-Năsăud. E construită în 1896 în satul grăniceresc privilegiat al imperiului austro-ungar... Lavițe, ”casa de paradă”, lăzi de zestre, frize de blide și zestre stivuită până la tavan, tinda netăvănită... Simt energia, frumusețea și sufletul casei cum mă pătrunde... N-aș mai reveni în prezent dacă nu mi s-ar duce bateria aparatului foto. Ce mă fac? Aaa, am telefonul, improvizez cu el... Mai departe deci...

Mă învârt prin curte și printre acareturi merg în spate prin portiță la altă casă... Zău că n-am reținut de unde-i casa fiindcă niște fete se jucau pe banca de la poartă și n-am vrut să le întrerup să văd ce ”sicrie” la poartă... Mă așez pe bancă în tindă și apuc la pozat stâlpii porții... O pisică se postează în poziție de atac spre o rândunică... O las să-și facă treaba (pare totuși să se detensioneze) și ies pe uliță...

La o casă adusă din Rușețu, Buzău văd o pisica ce se gudură prin grădina de leac construită de la Dacia Plant...

În capătul uliței e biserica mare și la stânga e o casă cu ”zăcătoare” ridicată pe o temelie mare de piatră de râu ce adăpostește pivnița și încăperi pentru țuică, unelte și alimente... Mai multe detalii citiți când ajungeți aici fiindcă nu vreau să fur munca muzeografilor...
Hai la biserica atrăgătoare! E construit în Dragomirești, Maramureș în 1722 și adusă mult mai târziu în muzeu. E construită pe temelie de piatră pe care e așezată talpă de stejar cioplit și ziduri din bârne groase. De remarcat (caracteristic pentru Maramu') acoperișul cu pante repezi și ape rupte și turnul-clopotniță cu formă zveltă și coiful ce acoperă foișorul... În interior nu e voie să faci poze (singurul argument mi se pare stricarea picturii vechi prin expunerea blițului) și totuși furișez două cadre... Îmi place separarea navei în ”biserica femeilor” și spre altar ”biserica bărbaților”... Ca să poți vedea pictura de pe tavan trebuie să îngenunchezi în ușa dintre cele două biserici...


Ies din biserică, mai ”prind în chip” (vorbă a unei dragi prietene) o cruce foarte veche și prin spatele bisericii merg la ulița maramureșeană. Prima gospodărie e adusă din Berbești, sat de pe valea Marei. Îi construită pe la 1775... Văd un grup de turiști arabi și printre ei prind câteva unghiuri cu porțile tradiționale... Cum vine o răpăială, mă așez pe banca din prispă să se mai oprească... În față îi un șopron pentru căruță și sanie (știți cum îi vorba ”îți faci vara sanie și iarna căruță”... iată-le braț la braț!)... Pe dreapta îs ”coșul” pentru porumb și ”șoprul cu corfă”, construcție ingenioasă cu acoperiș mobil pentru fân...


Se oprește ploaia și merg mai departe în gospodăria din Șurdești, Țara Chioarului, Maramureș (datează din a doua jumătate a sec. XVIII). Ar fi multe detalii de zîs, aici mi-a rămas în minte ”curtea dublă” specifică satelor cu economie pastoral-agricolă... În spatele casei la grajdul pentru oi găsesc pisica curții... E cam timidă și fuge repede...
Peste gard (e o trecere cu treaptă) ajung în gospodăria următoare... Îi de undeva dintr-o luncă (nu m-ar mira să fie din Bărăgan) după stuful de pe casă, căruțele cu coviltir, stupii înalți din lut și treapta înaltă, descoperită de la fiecare casă...
Merg până la ultima poartă și la roata de moară erau două pisici suspendate pe un perete de lemn. A albă nu se lasă pozată și în schimb a neagră parcă e bibelou, nu mișcă deloc... Mă întorc la ulicioara dintre cele două case maramureșene și mă trage să merg pe ea...
Prin spatele cășii din Berbești trec pe lângă un staul de oi și urc la o casă în vinclu ce folosește terenul pentru a avea două nivele. Folosea la începutul secolului (îi din 1927) ca spațiu comercial pentru mărfuri de strictă necesitate. Casa mă duce cu gândul iar la Dia și-mi aduc aminte de albumele ei din Glod, satul de unde-i astă casă! 

Cobor la aleea betonată (ce-mi displace ideea de beton într-un loc ”de la țară”)... Pe o bancă e o pisică grasă și leneșă. Încerc să o mângâi, să mă joc puțin cu ea și mușcă încetișor. Tare-i mai place și să fie mângâiată... În stânga e o casă din Câmpu lui Neag de lângă Hunedoara (1800). Îmi place mult că toată curtea e închisă pentru protecție asemeni unei așezări medievale fortificate. Citesc așa puțin și intru în curte. Plac cămările pentru haine și alimente din stânga și din dreapta intrării, place șopronul din dreapta, place casa din față... Are ușile deschise deci pot face poze... În dreapta îi un război, sunt niște podișoare, vatra cu ”căloniu”, un cuier cu câteva traiste, vase din lemn pentru brânzeturi, o bancă lungă din lemn maroniu... Îmbie la poze și trec cu mâna peste sfoara de protecție că tare-mi place! Văd că o muzeografă se uită la mine din curte să nu cumva să trec și nu-mi fac griji... Nu pot murdări podeaua cu urme de pământ de afară :D! Mă așez pe pragul camerei de oaspeți să prind scaunele care stau cuminți în ordine. Parcă ar fi și niște copii blonzi pe scaune ce așteaptă să fie gata masa... Vin doi vizitatori și mă dau din prag să-i las să vadă ce e în cameră. Mă mai învârt prin curte... În colț îi cotețul de porci, lângă cămara pentru haine e o sanie și o cruce roasă de putrezeală la rădăcină. Uite că și Iisus s-o culcat... Deasupra e un canal de scurgere din colțul casei... Pleacă cei doi vizitatori și revin în pragul camerei de oaspeți de mă așez jos. Vreau și simt energia preșurilor curate și așezate unul lângă altul, văd cuminți așezate pe perete câteva fuioare, pe lada de la geam îs două fluiere și încă ceva... Ce o fi așela? Patul, banca de lemn și culmile de haine cu covorașe pe ele întregesc camera... Ies din curte și văd muzeografa de mai devreme...

”Săru-mâna, am și e o întrebare? În casă în camera din față e o ladă la geam. Și pe ladă îs două fluiere și încă ceva. Ce-i acela?”
”E răboj. Pe el își marca gospodarul datoriile.”
”Și cum făcea asta? Că parcă e ceva de agățat...”
Așa am început o frumoasă vorbă cu doamna muzeografă. O femeie foarte faină! A muncit mult în fabrică și apoi să-și crească copiii. Are o fată de 26 de ani și un băiat de 22 de ani. Amândoi  îs cuminți și ajută în casă. Și-au găsit de serviciu după ce au terminat facultatea și așa mai întregesc veniturile casei. Asta fiindcă soțul dânsei a avut un accident acum 14 ani când lucrau amândoi în fabrică. De atunci el are o pensie de invaliditate foarte mică. Ea lucrează de ceva ani aici la muzeu și are salariu de stat. Nu e nevoie să-mi spună cât de mic e fiindcă știu cum sunt salariile la stat. Și chiar ne descurcăm cum putem... Uniți să fim! Doamna muzeografă vine de la țară, orașul nu-i face bine... Atâta agitație, atâta egoism, atâte individualism strică societatea asta... Atâta stricăciune în mintea copiilor de oraș care nu mai știu ce e natura, ce e aerul curat... I-e dor de statul la țară... Și mie mi-i dor... Aici s-a liniștit după toată agitația de la fabrică... Simțim fiecare pe celălalt și ce bunătate avem în noi... Parcă nu ne-am mai sătura să stăm de vorbă... Am intrat puțin și în politică... Cum să nu atingi partea asta când toți te fură, își fac averi și case și uită de suflet...Și la sfârșit ce iei cu tine? Sau ce lași?... 
”Vino de Florii că-i târg mare... Văd că-ți plac tradițiile și obiceiurile vechi”
”Da, vin. Pe cinci aprilie e... Am un botez al unei prietene atunci...”
”Vino joi, vineri, sâmbătă... Sunt cântece populare, îs de toate... Ai mai fost?”
”Hm, la târguri de Crăciun am venit mai mult... Acum vin cu siguranță...”
”Eu pe aici voi fi...”
Îi simt și tristețe și bucurie că a întâlnit un om cu suflet. Nu spun eu asta, ea mi-a zis... Acum rar mai sunt oameni așa la oraș... Și nici la sat nu prea mai sunt că mulți se duc la oraș și se strică...
”Aș mai sta, dar uite e 4 și 20 și mai am mult de văzut încolo spre casele dobrogene. Mai vin... Săru'mâna!”

Mi s-a încălzit sufletul vorbind cu femeia aceasta! Nu contează că începe să picure...

De la biserică merg la stânga și aud niște tineri în față: ”Ce urâtă-i casa din Doftana...” Tocmai citeam pe o descriere în stânga despre o casă din Trăisteni... Mie mi-a plăcut și cu atât mai mult am vrut să intru în ea. E din sec. XIX, e deschisă, are beci cu ușă de lemn... Fac câteva poze pe prispa lată și dau să intru... 
”Nu aveți voie să faceți poze!” îmi spune o muzeografă din camera din dreapta.
”Bine!...” 
Văd lucruri de munte prin casă...
”Da, Trăisteniul e aproape de Bucegi...”
”Mă iertați, e cale lungă din Bucegi până pe valea Doftanei... Mai e un rând de munți de 1700 de metri între ele... Am coborât în Trăisteni de prin toate părțile...”
”Tare mi-s dragi ștergarele de la geamuri... Și mamaie avea ștergare asemănătoare și le punea mai întinse”
”De unde e mamaia ta?”
”De pe lângă Slatina!”
Înfiripăm curând o altă vorbă... Păretarele de pe pereți îs la fel cu preșurile ce le făcea mamaie din lână (tot puse pe părete) sau din diferite cârpe (le punea pe jos ca traverse în special în camerele curate).
”Uite și soba de cărămidă!... Păi când se încălzea soba iarna și pereții de două zile nu mai făceam focul... Și covoarele (preșurile sau chiar carpetele) de pe pereți țineau de cald...”
Uite și foarfece și un untar...
”E unul mai mare acolo...” (adică în camera mică de alături). 
Și o găleată de lemn pentru muls vaca... Doar are mâner de agățat... Și patul mic... și lavița...
”Lada din hol era pentru făină. Asta din cameră pentru haine și zestre...”
Și tot așa când mai am puțin timp și dau să plec mă întreabă:
 ”La cherhana ai fost?... Cea de jos de la apă...”
”N-am fost!”
”Tot eu am grijă și acolo. Vii data viitoare și îți deschid :)!”
”Vin... Mai devreme că acum e târziu! Mulțumesc mult!”

Cobor pe la morile de apă de aproape de lac și urc tot în aleea principală ceva mai departe. Ajung la han unde sunt câteva butoaie mari și un cazan de țuică. Nu intru chiar dacă ceva cald ar face bine... Mai bine să mai văd câte ceva prin ploaie... În fața hanului e un jug pentru potcovit și o stănoagă. Jugul era folosit pentru a pune potcoave pierdute animalelor cât stăpânul stătea la odihnă la han, stănoaga pentru sprijinit căruța dacă are nevoie de reparații...

Pe lângă jug chiar cobor la morile de apă care sunt în conservare. Mai întâi în stânga e altceva, nu o moară! Deși așa pare!!! E un șteamp pentru zdrobit minereul aurifer... Aurăritul e un obicei străvechi practic îndeosebi în satele din munții Apuseni. Aurul era extras fie din aluviunile râurilor Arieș, Ampoi, Crișul Alb, Crișul Negru și altele, fie din mine mici, particulare moștenite de generații sau din mine ale statului. Minereul era măcinat și trecut prin ”șaitroc” și firele de aur mai grele decât apa și sterilul rămâneau în țesătură. Minereurile cu conținut scăzut de metal prețios erau sparte cu barosul, aduse la șteampurile amenajate pe râuri și fărâmițate cu ciocanele (maiuri) activate prin axul cu came în zdrobitor. Abia mai apoi era folosită metoda descrisă mai sus. Aurul rezultat era topit, solidificat și vândut în schimb la banca din Abrud și de banii obținuți țărnii își cumpărau cele trebuincioase casei. Muncile erau împărțite întregii familii: muncile grele bărbaților și cele ușoare femeilor... La naționalizare încă mai erau câteva sute de șteampuri prin satele Apusenilor...


Din moară în moară merg pe marginea apei adăpostindu-mă de ploaie și ajung la cherhana. E închisă și merg un pic pe platforma ei de admir pe partea cealaltă a apei Insula Trandafirilor din Herăstrău. Și apa care toarnă fără oprire...
Trec pe lângă un șopron cu bărci smolite, pe lângă câteva cruci ce-mi aduc aminte de cimitire uitate de prin satele cu câțiva locuitori... Ajung la un teasc de struguri din Bistrița-Năsăud (”bistrița” înseamnă ”apă repede” în limbile slave!). E vechi din 1792, mecanismul este acționat printr-un șurub de păr sălbatic acționat manual printr-un drug de fier... Strugurii erau puși în coșul de lemn sau de nuiele din pod și erau apăsați cu un capac presat de un piston de stejar și o grindă masivă... Dintr-o încărcătură se obțineau 300 de litri de must... Hm, am dat cam multe detalii... 

Trec pe lângă un teasc de ulei, zdrobitor și cuptor de prăjit și semințe și mă opresc puțin la o piuă de haine. De împâslit și finisat țesăturile de lână! Vă las pe voi să citiți detaliile când ajungeți pe aici... Mie mi-au părut tare interesante!


De aici urcăm spre Vaslui în comuna Oltenești de unde e o casă construită chiar de o familie de răzeși în 1844. E o casă specială față de cele din chirpici obișnuite în zonă având zidurile din cărămidă arsă ridicată pe temelie de piatră. Acoperișul în patru ape are colțurile (dolii) rotunjite cu învelitoare de stuf așezat în rânduri suprapuse parțial peste leaturi de salcâm. În stânga nu se observă crama, în dreapta se vede coștereața (cotețul de păsări) rotundă și acoperită cu stuf...
Pe dreapta văd un zdrobitor de fructe și de ulei din Romoșel, Hunedoara (1921-1922) și un jgheab rotund din lemn cu zdrobitor din piatră pentru mere (din care se obținea must de mere și apoi oțet). Forma lui circulară m-a atras cel mai mult!
Mai am vreun sfert de oră doar până la închidere și îmi pare un pic rău că am venit așa de târziu. Nu-i nimic, continuăm data viitoare. 

Totuși în grabă mai pot vedea câte ceva... Urc la ultimul rând de case care începe cu o casă din Dumbrăveni, Suceava cu ceva instrumente de arat pe prispa deschisă. Casa are particularitatea de a avea pereții construiți din nuiele verticale lipite cu pământ între trei chingi fixate în colțuri de stâlpi înfipți în pământ. Învelitoarea din paie este așezată în tehnica ”jipilor” cu efecte artistice.
În fața casei e un scrânciob arhaic pentru distracția tineretului adus din Zăpodeni, Vaslui. De sărbători, feciorii și fetele se dădeau în scrânciobul pus în mișcare de doi flăcăi cu ajutorul stinghiilor dispuse încrucișat. Pentru distracție erau răsplătiți cu ouă roșii...
Abia acum citesc pe descriere povestea bisericii alăturate. E construită în satul Răpciuni la 1773 și a fost adusă în muzeu în 1958 înainte ca satul să fie strămutat pentru a se creea lacul de acumulare Bicaz. Despre bârnele în formă de fluture, pictura interioară pe pânză și inscripțiile în chirilică și latină legate de evenimente ale satului citiți voi la prima vizită la muzeu...
Trec rapid pe lângă casele din Mastacăn (valea Bistriței) și Audia, amândouă din județul Neamț și aproape zbor prin ploaie spre cele câteva case din Dobrogea. La una din casele albe cu pictură albastră pe var și pe uși se opresc doi vizitatori tot așa de plouați ca și mine... Eu continui pe lângă moara adusă din Sarichioi care se remarcă prin aripile cu obloane temporare în treimea exterioară (se pun doar când se lucrează) și prin balconul (de unde și denumirea ”moară cu sân”) pe unde se coborau sacii de la etaj...

Intru doar pentru o poză în curtea unei case înalte din Curtișoara, Gorj, caracteristică țăranilor înstăriți și cu elemente de sculptură și crestături ce sunt cu siguranță surse de inspirație ale lui Constantin Brâncuși, trec pe la poarta unei case din Clopotiva, Hunedoara cu două nivele și, cu siguranță nu întâmplător, ultima casă care îmi iese în cale este din Sălciua de pe valea Arieșului. Pe acolo vreau să trec înainte de a merge voluntar la Maratonul Apuseni... 

Și în final, Dumnezeu să binecuvânteze satul românesc oropsit și demn peste veacuri!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu