luni, 9 martie 2015

Cu trenul prin Europa 4-26.01.2013 Ziua 15 Mont Blanc Express, Chamonix, Martigny, Domodossola, Centovalli, Lucarno, Bellinzona, Zurich, Berna

Ar trebui să fiu obosit după atâtea drumuri! Da' de unde! La 6.30 sunt în picioare, ciugulesc ceva și Gael mă duce cu mașina la gară (circa 7.30). Just in time! Îi mulțumesc pentru tot și mă urc în tren! Intru în gară și, așa cum verificasem aseară, am tren TER (84101) care pornește la 7.32 spre St Gervais Les Bains-Le Fayet. Într-o oră și jumătate de mers cu trenul sunt tot timpul cu ochii pe geam. Chiar dacă am plecat pe noapte, plăpumile de zăpadă de pe pământ și de pe case se văd foarte estetic. Atât cât pot vedea din viteza trenului! Treptat se luminează și sunt fascinat de vederea munților. Pe dreapta la început se văd stânci tăiate ca într-un canion și mai apoi în zare și din ce în ce mai sus se văd vârfuri însorite și înzăpezite...





Ajung în St Gervais și pe un alt peron văd un vechi vagon din primele trenuri de pe linia alpină pe care pornesc și urc în Mont Blanc Express. E unul din trenurile cu care cred că orice călător ar vrea să meargă! Este trenul care merge prin Chamonix pe valea Arve pe sub marele Mont Blanc! Sper și sunt convins că am vreme bună ca să văd Marele Alb ce se ridică cel mai sus în Europa Occidentală! 

Trenul începe să urce pe vale printre giganți și sunt cu ochii în toate direcțiile: ba la numele stațiilor prin care trec, ba la mișcarea din tren (nu e cine știe ce agitație cum e pe la noi, oamenii sunt liniștiți și fiecare concentrată e câte ceva), ba la munții de deasupra văii... În prima gară, Chedde, văd o mică locomotivă verde pe linie îngustă și alimentare electrică...

La puțin timp vine și controloarea biletelor. E foarte zâmbăreață și simpatică foc (după cum vedeți în imagine!). Păi cu așa oameni să tot mergi cu trenul! Acum ca să fiu corect, avem și noi controlori foarte de treabă și glumeți, mai rar ceva de genul domnișoarei...
Tot trecem pe lângă păduri pline de zăpadă, pe viaducte (cum e Sainte Marie), printre mici așezări (cum e Servoz), pe deasupra sau pe dedesubtul șoselei sau pe lângă mici gări acoperite de zăpadă (una din ele este Les Pelerins) și ajungem în Chamonix Mont Blanc. După cum vedeți, în gară coboară copiii de la o școală de schi :D!

De aici o parte de cale ferată e închisă și sunt autocare în loc de tren. Mai bine spus sunt autocare la fiecare tren din Chamonix Mont Blanc până în Vallorcine (puse la dispoziție de SNCF - Societe Nationale des Chemins de Fer)! Cum nu am nici o grabă în momentul de față, rămân în Chamonix Mont Blanc până la următorul tren/autocar (adică vreo oră...). 

Mă simt ca într-un loc sfânt (pentru montaniarzi): inima alpinismului! Cum să nu caut eu cu ochii Marele Vârf, cum să nu caut eu Casa Clubului Alpin Francez, cum să nu ajung lângă celebra statuie a lui Jacque Balmat care îi arată direcția vârfului lui Horace Benedict de Saussure, cum să nu mă plimb eu puțin prin Chamonix, cum să jignesc stațiunea mergând cu o pungă în mână... Ultimul este motivul pentru care îmi iau cel mai ieftin rucăscel posibil de 35 de euro ca să arăt cât de cât a om de munte! La vremea respectivă nici nu mă gândeam că peste un an și jumătate voi veni aici cu scopul inițial de a urca marele vârf... Aș putea acum să vă spun vârfurile pe care le-am văzut atunci, dar, așa cum nu le știam atunci detaliat, nu vreau nici vouă să vă umplu memoria chiar cu orice detaliu :D! De menționat sunt Mont Blanc, Aiguille du Midi și zona Les Aiguilles. Atunci nu știam la ce să mă uit deasupra Chamonix-ului, acum, după experiența din august (2014), am ochiul și memoria vizuală mult mai bine formate! 








Dau mesaje în țară, telefoane (sper să se bucure cei cărora le dau un semn de viață și mai ales de unde!) și la 10.45 sunt în gară la autocar. La 11.00 pleacă până în Vallorcine. Traseul e superb și stau cu ochii și aparatul lipite de geam! E și normal să ai ce vedea și pe drum și pe lângă el pe ”malurile” văii... Trecem de Mer de Glace și de Glacier d'Argentiere , mergem pe sub L'Aiguillette des Possettes și ajungem în Vallorcine la gară. ”La timp”, mi-am notat eu în jurnal! De fapt trenurile așteaptă autocarele și timpii de parcurgere sunt optimizați între mijloacele de transport!









Urc în al doilea tren Mont Blanc Express cu care merg mai departe spre Elveția... Trenul cu geamuri panoramice mă face să caut toate direcțiile și să absorb în minte cât mai multe imagini. La revederi ulterioare garantat îmi vor face plăcere! Trecem curând prin Le Chatelard Frontiere și intrăm în Elveția! Eu eram convins că Elveția este țara munților și voi vedea că nu e chiar așa. Deocamdată sunt tot între munți :D! În mod normal între Chatelard și Martigny ar fi trebuit să plătesc bilet și controlorul îmi spune că nu mă costă nimic fiindcă e Global Pass! Foarte fain! În Finhaut văd un alt grup de copii cu părinții (probabil tot la vreo școală sau vreo excursie)... Coborâm ușor până în Salvan și de aici panta și scârțâiturile sunt din ce în ce mai dese până în Vernayaz care se află practic în Martigny pe partea nordică a cotului Rhonului. În șase minute ajungem în gara din Martigny (12.35).











În gară aflu de calea ferată Centovalli dintre Domodossola și Lucarno ca un alt ”scenic route” și schimb automat combinația de trenuri spre Berna. Aș putea ajunge mai repede în Berna dar, găsind o combinație de trenuri, mă adaptez ei... Primul tren merge până în Visp peste circa o oră. Până atunci am ceva timp de plimbare...
În Martigny văd cele trei denumiri ale căilor ferate elvețiene adunate în prescurtarea SBB CFF FFS (germană: Schweizerische Bundesbahnen; franceză: Chemins de fer fédéraux suisses; italiană: Ferrovie federali svizzere) și bufetul ”Les 3 Chemins de Fer” (probabil de la cele două direcții pe Rhon și a treia cale ferată e valea La Drance) și o mulțime de hărți orientative (cu obiective turistice, hărți fizice și una cu traseele de cicloturism din zonă) publice.



Din fața gării merg puțin pe Avenue de la Gare, ajung într-o piață cu ceva restaurante și cu statuia minotaurului în mijloc cotesc la stânga prin alte două sensuri giratorii cu construcții futuriste/sculpturi în centru, las intersecția cu drumurile care merg spre Visp, Italia sau Franța... Un afișaj electronic îmi arată că sunt doar 2 grade cu plus puțin după miezul zilei... Pe un drum de role ajung la fabrica de șosete Alpina și la stânga mă întorc la gară... Asta e, am văzut măcar puțin din orășel...



Până la tren (un interregio la 13.39) vizitez mica expoziție de arheologie din gară (muzeul gallo-roman).


Merg la peronul (voie) 2 unde trenul meu vine cu precizie la secundă. Până la ajungă trenul, am timp să mai fac câteva poze la trenurile Mont  Blanc Express care sunt pe alte linii...
Trenul coboară pentru trei sferturi de oră pe valea Rhonului prin Sion și Sierre și pe dreapta (adică sud-est) admir vârfurile înalte din Alpi. În stânga pare să se întindă un podiș cât vezi cu ochii...




În Visp am 10 minute să schimb peronul. Arhi-suficient! Mai departe voi trece în Italia spre Domodossola cu un tren EuroCity EC57 care merge până la Milano Centrale. Deocamdată nu e în plan să cobor în Italia. În seara asta voi rămâne la Cristina în Berna! Voi coborî mâine în Milano pe o altă variantă mult mai frumoasă :D!
Acum trenul încă merge pe valea Rhonului până în Brig (pe dreapta se păstrează aspectul Alpilor văzuți de la bază). Este de fapt vorba de Brig-Glis, oraș cu vechime de circa 800 de ani (menționat prima dată pe la 1215) și cu aspect italian la granița helveto-italiană. Nu stăm mult și mergem mai departe.


Intrăm curând prin tuneluri care se succed aproape liniar unul după altul. Nici n-ar avea cum altfel fiindcă trecem pe sub Parco dell'Alpe Veglia e dell'Alpe Devero printre vârfurile Wasenhorn (3246 metri) și Bortelhorn (3193 metri)! Ca să nu ne plictisim în tunele, rulează periodic filmulețe despre munții din zonă și despre ce e de văzut (turistic-sportiv). Toate tunelurile au în comun numele Simplon. După gara Iselle di Trasquera (deschisă publicului în 1906) ieșim din munte și vom avea acum partea alpină pe partea stângă. Continuăm pe valea râului Diveria prin Varzo și Crevoladossola și pe valea râului Fiume Toce ajungem în Domodossola. Aici e interesant că liniile de tren sunt subterane și ai impresia că tunelurile te duc cine știe în ce direcție. Să nu uit că trenul EuroCity a întârziat 10 minute și trenul de pe linia Centovalli l-a așteptat!

Ei bine, întreb de linia Centovalli și urc în trenul care mă va duce peste munți. Este o linie de 52,2 kilometri ce unește italiana Domodossola de elvețiana Locarno. Este o linie cu ecartament îngust (un metru!) cu 21 de stații (13 în Italia, 8 în Elveția) deschisă circulației la 25 noiembrie 1923. Numele liniei Centovalli/Centovallina vine de la cele 100 de văi aflate de-a lungul căii ferate, văi pe care s-au format mici orășele. Vă imaginați că sunt multe poduri și viaducte!

Cum urc în tren, mă bucur că pe masă este o schiță cu toate stațiile trenului și chiar mai încolo controlorul îmi găsește un pliant cu descrierea istorică a traseului. Mai mult un elvețian îmi dă din când în când detalii despre traseu în italiană! Am vreo două ore de mers cu trenulețul ăsta și nu pot să mă plictisesc! Așa de fain e afară! Case din piatră, munți în stânga și-n dreapta, turnuri de biserici impunătoare în mijlocul localităților...





Masera este prima gară din multele gări elegante și simple la început în valea largă și apoi în urcare spre crestele albe. Trecem pe lângă sobra școală din Trontano (518,90 metri la nivelul gării)... Cătunele cu case cu ziduri din piatră suprapusă parcă se ascund prin pădurile de pe marginea văii... În Druogno suntem la 885,50 metri deasupra nivelului mării și de la Santa Maria Maggiore (830,80 metri) începem să coborâm. La 27 aprilie 1923 s-au unit cele două linii dinspre Domodossola și Lucarno aici sus la Santa Maria Maggiore!







Pe 7 august 1978 are loc o alunecare de teren care distruge circa 700 de metri de linie și câteva poduri și acestea sunt refăcute și re-date în folosință la 27 septembrie 1980. Începem coborârea prin Re și Ribellasca și trecem granița în Elveția până în Camedo. La graniță mi se verifică pașaportul și spre sfârșitul liniei mă simt un pic cam obosit! Abia acum se vede lipsa de ore de somn!
Linia continuă în același stil prin Verdasio și Intragna pe valea Melezzei până la Ponte Brolla și apoi coboară pe canalul Maggia spre Lucarno, orășelul aflat în capătul nordic al Lago Maggiore. La 17.25 sunt în gara Locarno St. Antonio, mai fac câteva poze la niște trenuri pictate modern și la afișele cu linia Centovalli și cu rutele navale pe Lago Maggiore, merg la peronul 3 și iau mai departe linia locală S20 până în Bellinzona aflată pe râul Fiume Ticino (ceva mai puțin de 20 de minute).




Sunt obosit și nu mai am prea mult chef de plimbat. Și totuși... Am o oră de așteptare până la primul tren spre Zurich. Chiar așa să stau degeaba? Stau doar noaptea sau când mă odihnesc :D! 

Ies în Piazzale Stazione și prina statuie pe care o văd este ”Elvezia in cammino”, opera sculptorului Remo Rossi în memoria lui Giuseppe Motta. Fac stânga pe Viale Stazione și ajung la zidurile luminate ale Castel Grande (mai exact la Torre Nera și Torre Bianca) unde fac câteva poze. Oboseala mă cam răpune și mă întorc la gară pentru trenul ICN10022 (InterCityNight) spre Zurich (18.34). Mi-e cam foame și îmi permit doar o cutie de suc de portocale și un pachet de biscuiți pe care îi ronțăi în tren (evident căutând să fac cât mai puțin zgomot ca să nu deranjez pe nimeni).



Trenul merge foarte bine și în două ore și 14 minute sunt în Zurich. În mai puțin de 15 minute am un IC 834 care mă duce în aproape o oră în Berna (adică ajung în ”acasă” cu câteva minute înainte de ora 22.00). Înainte să plec din Zurich îi dau mesaj Cristinei să o anunț că la 21.58 ajung în Berna. 

Și în trenul până la Zurich, și în cel până la Berna controlorii îmi cer și pașaportul! Chiar în IC spre Berna verifică și cu o lanternă UV să nu fie fals pass-ul! Elvețieni, ce să zic! Așa ar fi trebuit să facă toți până acum! 

Ajung în Berna la minut :) și Cristina mă așteaptă la gară! Abia așteptam să ne întâlnim și să povestim. Mă sfătuiește să îmi iau un bilet de la automat (4.2 CHF). Automatul recunoaște banca românească și îmi afișează informațiile în română! Luăm tramvaiul 7 cu care mergem până la capăt la Ostring. Atât se bucură Cristina că are cu cine să vorbească românește! Că elvețienii ăștia germanici... Cum intru pe ușă, dragul ei Bichon Terry începe să mă latre! Nu mă mai ține minte de acum 5 ani când l-am dus în rucsac pe muchia Cheii din Postăvaru la un concurs organizat de CPNT! Eh, e doar așa de fațadă până se prinde că îmi place să mă joc cu el că după aia nu mai scap de mângâiat :D! Zic că fac un duș și la somn și până una-alta căutăm variante pentru mâine. Și mai stăm și de vorba puțin că deh, nu se poate altfel :D! Eu aș vrea mâine să merg cu ceva vapor pe unul din lacurile Geneva, Brienz sau Luzern (lacul celor șapte cantoane), dar nu va fi să fie! De fapt vedem mâine ce se întâmplă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu