miercuri, 25 martie 2015

Clipe prin dealurile Comarnicului 22.03.2015

Clipe prin dealurile Comarnicului 22.03.2015
Colegi de explorare: Valentina, Ana, Emil Engel, Cezar Partheniu

Duminică dimineața ne întâlnim cu toții în Ploiești Vest și pentru aproape o oră mergem cu trenul până în Breaza Nord (gară cu fosta denumire Gura Beliei care cică ar avea anumite tente licențioase ;) ; Belia îi un râu în apropiere și îmi pare denumirea veche absolut normală!). Emil propusese să ajungem la o alunecare de teren care se vede din tren. Eu inițial înțelesesem de râpele de la Nistorești și e vorba de altceva... Trecem Prahova pe un pod flexibil (cu ochii spre Baiul și Bucegii înzăpeziți) și apoi DN1 pe pasarelă. 
Refacem bagajele rapid și avem de ales: fie un drum la stânga spre Podu Lung (nu știam unde duce!), fie pe niște scări în sus spre Podu Corbului (la fel nu știam unde duce!). Hai în sus! 

Treaptă cu treaptă (de reținut că aici sunt trepte de piatră aranjate și balustradă metalică!) urcăm până la prima bancă de lemn, eu fac câteva poze într-o poiană și colegii o iau înainte... Abia înainte de strada asfaltată îi ajung din urmă! Facem stânga și la strada principală văd pe dreapta o troiță. E ceva obișnuit la noi ca la fiecare răscruce de drumuri să avem o troiță, binecuvântare pentru călători... 
Emil intră în vorbă cu o tanti de la casa de lângă răscruce.
”Săru mâna! Pe unde mergem la căzătură?”
”La dreapta în sus! Pe aici coborâți la pod la drumul de mașină.”
”Deci pe aici ajungem, da?”
”Da, în sus!”
”Mulțumim!”

Doar câteva zeci de metri mai sus pe stânga e o fântână cu roată ca la mamaie. Nu are mâner la roată și nici nu mai întreb colegii, las rucsăcelul, dau capacul la o parte și dau drumul găleții spre apă. Ca în copilărie, țin doar palma frână la roată... Umplu găleata, o ridic cu iuțeală și bem cu toții din apa plină de energie. Chiar arunc apa din bidon (luată de la oraș) și umplu cu apă proaspătă, vie! Ana, brăneancă de origine, bea direct din găleata de lemn :D!
Fetele merg mai în față și Emil vede o droaie de căței lătrători după un gard pe stânga. Se joacă cu ei prin gard și eu intru în vorbă cu un nene (Petre Machedon) de pe dreapta. După riduri să tot aibă vreo 65-750de ani... Pe el și pe nepoată îi atrăsese grupul nostru de la oraș cam colorat... 
”Bună ziua! Știți pe unde ajungem la căzătură?”
”Care căzătură?”
”A de se vede din drum...”
”Mergeți pe prima la stânga și apoi iar la stânga. Căzătura îi în curtea unui om... Mergeți pe din sus de gard la ea...”
”Mulțumim mult, săru-mâna!” 
Doar dau mâna cu el peste gard și mergem mai departe.

Fetele ratează prima uliță la stânga (nu știau de ele, tare se iau la povești!). Așa că și noi după ele... La strada Școlii facem stânga și le vedem. Vorbesc mai în față cu o bătrânică. Emil merge mai repede că vrea să întrebe de cazare.
”La noi... nu se cazează. Vorbiți cu patroana de acolo (de la casa următoare adică)”
”Mie aici mi-ar place să stau... la oameni muncitori...”
Dragă mi-e bătrânica și gardul plin de preșuri și covoare puse la uscat...
”Am vrut să aprind o lumânare și am venit la vecina pentru un chibrit. Nu are...”
”Poate are vecina... Mergeți la cimitir?”
”Aici la troiță doar...”
Vine și Ana mai din față...
”E băiatul dumneavoastră?”
”Da, da”, apucă să zică Ana.
”Ce vă seamănă... Știți, eu nu văd prea bine...”
”Mata vezi cu inima :D! Hai în sus atunci...”
”Mergeți sănătoși! Drum bun!”
O iau înainte cu coada ochiului la bătrânica dragă...

Trecem de troița aflată după niște traverse de beton. Ana și Emil îs mai în față și vorbesc cu un nene care stinge o arsură în fața curții. Vali s-a întins pe iarbă la marginea unei grădini.

”Pe aici mergem... Emiiiil... Emiiiil...”
”Emil nu e acasă”, aud dintr-o curte în dreapta... Noroc că aude și Emil al nostru și se întoarce spre noi. Pe aici mergem... Poate pe drum e mai bine... 
”Hai că merg eu pe aici să văd ce este...”

Merg prin prima grădină în spatele casei, sar un gard, apoi în altă grădină... Îl sun pe Emil înainte de o mică râpă.
”Mergeți pe drum în sus, urc și eu la drum.”
Mai trec în altă grădină și urc pe lângă gardul de pe culme... Fac stânga printre pruni deocamdată uscați, las pe dreapta un suport pentru o viitoare căpiță, iar la stânga merg pe un drum și văd în față o poartă. Mă sună și Emil de-mi zice că mă vede și că urcă spre mine. 
”Bun, eu îs la casa cu două etaje cu acoperișul în două ape.”
”Vin spre tine.”
Ies prin poartă și văd că apare Emil mai jos pe uliță. Cobor la ei și urcăm apoi pe ulița din stânga ”că-i mai puțin noroi”.

Nițel mai sus ulița se umple de apă și noroaie.
”Pe unde să scăpăm de noroi?”
”Mergeți prin grădini... Veniți pe la mine prin curte”, ne spune o femeie cam pe la 40 de ani. O urmăm, salutăm omul din curte și ieșim prin susul curții. Urcăm prin prima grădină unde ”nu sunt câini, că-s legați mai jos”, trecem peste poartă în a doua și facem o pauză înainte de brădet (molidiș de fapt). E rost de niște merișor!

Urcăm la stânga pe lângă două căpițe și apoi în sus spre molizi. Îmbrățișez primul molid ca de bun venit și ținem un drum de exploatare tot în sus. Pe jos e frumos și suntem înconjurați de mici moliduți ce refac pădurea, din loc în loc mai ocolim câte un molid zdravăn, ținem culmea tot în sus... 
Vali vrea la un moment dat o pauză de odihnă și adorme întinsă pentru câteva minute. Eu îmi găsesc de lucru cu ales de frunze de stejar de prin jur, așezat fiind pe o pernă de mușchi mari și pufoși... Ne bucură o ciocănitoare ce își caută de mâncare într-un fag uscat chiar în vârf... Mai sus dăm de un drum de exploatare și nu mă pot abține să nu fac câteva poze unui fag ros bine de ciocănitori și semi-putrezit...
Pe drum în stânga mai povestesc cu Ana de toate, mai surprind câte o iască de diferite feluri și ajungem repede sus în culme unde-i un drum de exploatare. Emil îmi ține locul și este mai mereu cercetaș ;)!
Pe drum suntem tare bucuroși că vedem în depărtare Bucegii și Baiului cu zăpadă pe ei în stânga și în dreapta valea în care este sunt satele Vistieru și Seciuri și mai sus lacul Paltinu. Nu-l vedem... Puțin pe drum și ajungem la o zonă cu molizi mari tăiați. Să aibă undeva pe la 100-120 de ani fiecare. Iau o tăietură și tare mi-ar place să o iau acasă. Doar că e cam grea... Doar în coaja ei vezi vreo 20 de ani în liniile întrerupte parțial de rosăturile vremii...
E cam 13.30 și Emil tot ar da goană... Adevărul e că nu știm exact pe unde suntem sau cât mai avem de mers... 
”Hai să facem o pauză să mâncăm ceva și apoi mai departe...”
Ne găsim locuri în jurul unei rădăcini-masă, întindem mâncarea și pe ea că-i foame :D!
Trec doi băieți cu un ATV și-i întrebăm de direcție. Emil e convins că ajungem în Comarnic ținând direcția, ei ne spun și ne demonstrează că mergem spre Valea Doftanei. Deci cumva la stânga ar trebui să o ținem ca să ajungem în Comarnic. Continuăm masa, îi salutăm când se întorc și cam pe la ora 14.00 suntem gata de drum. Cu rucsăceii semi-goliți și foamea potolită!

Continuăm pe culme pentru vreo zece minute și facem stânga sub linia cea mai naltă spre un drum de exploatare ce se vede sub noi. Îs vreo 10-15 metri diferență de nivel până la drum... Parcă s-a mai schimbat situația... Acum e mai lejer și tot coborâm pe drum. Uneori îi mai ușor să ocolești zone cu noroi printre copaci decât să te afunzi în șanțul în care e drumul... Mai dăm de urme de gresie asemănătoare celor din zona Buștenarilor...

La o răscruce prindem drumul din stânga ce coboară printr-un făget tânăr (40-50 de ani adică!) și drept ”ca bradul”. Cu atenție la zonele cu noroi (cu bocancii nu-s probleme, cu adidașii cam îs :D!) ne tot lăsăm în stânga spre vale... panta crește și mie nu-mi prea place din motive de siguranță a grupului... Dacă eram doar eu cu Emil, intram în orice fundătură că doar ne descurcăm să ieșim de oriunde...
Pe un picior de pădure ajungem la o ruptură și mai urcăm puțin spre molidișul (dacă e pădure de pin s-o numi pinet :D?) de deasupra... Pe cât posibil trebuie să ținem o curbă de nivel spre casele din față. De la distanță le identificasem ca făcând parte din culmea Comarnicului și mai exact din prelungirea de drumul ce coboară la Secăria... Ne oprim câteva minute la hodină pe un fag-leagăn și Emil urcă spre culme să vadă de n-o fi vreun drum... De sus ne strigă că a ajuns la drum și să mergem mai ocolit că acolo e pantă mare. Dar pe unde? Văd un culoar puțin la dreapta spre niște moliduți și ieșim la drum printr-un gard de sârmă... Cum se face că tocmai unde am ieșit noi e o ruptură în gard... Emil e la stânga și îl urmăm pe drum... Mai urcăm, mai povestim, mai mergem pe lângă drum pe sub brazi ca să ocolim zone cu noroi până mai sus de glezne...

Fain tare când drumul ne scoate printre căși și garduri... Și câte-un câne ce latră dintr-o curte... Și câte-o casă care parcă-i de când lumea...
E mai ușor pe dreapta mai sus de drum pe imaș... M-o izbit dorul de Apuseni prin locurile astea... Nu-i de mirare că și spun cu voce tare că aici îs ”Apusenii de pe la noi”... Emil și Vali îs mai în față și aud că vorbesc cu cineva... Se aud tare vocile lor... Eu cu Ana suntem prin grădini și ne întâlnim cu nenea cu care vorbeau colegii...
”Cuminți îs colegii noștri?”
”Cuminți, cuminți :D!”
”E mai bine pe aici sau pe drum?”
”Pe acolo pe sus...”
”Apăi da, cu cizme merge prin noroaie pe drum... Zi bună!”
”Zi bună!”
Coborâm la drum, trecem prin grădini pe partea stângă pe după garduri și vom reveni la drum după o casă. Casă unde în curte sar zglobii două vițelușe nărăvașe...
”Le mai dăm drumul pe afară... Mai e una mică în grajd...”
”Uite și mama o ieșit din grajd...”
Îs doi oameni ce-și duc traiul aici...
”Îi grea viața aici sus, departe de lume?”, îi întreabă Ana.
”Aveți căruță, ceva?”
”Doar animalele... E grea viața aici... E bine de venit doar în vizită :D!”
Când intrăm pe drum vițelușele vin curioase spre noi. Suntem ceva noutate pentru ele...

Mergem mai departe fiindcă Emil strigă că mai avem mult și nu mai ajungem la tren. Îi drept ca mergem destul de încet și s-ar putea ca nici trenul de la 19.30 să nu-l prindem...

Mai departe între povești observ niște mioare ce se uită ciudat la mine până să se prindă că nu pățesc nimic... Își văd mai departe de păscut în timp ce noi vorbim de diverse lucruri spirituale...
Ne adunăm jos în șaua de unde un drum merge spre Secăria. Am mai fost pe aici într-o tură cu Adina undeva în anii trecuți. Atunci am coborâm în frumoasa vale a Secăriei din dreapta noastră și apoi am urcat pe muntel Secăriei după o binemeritată pauză de somn între căpițe...

Vali e supărată și obosită că mergem prea mult, că dacă știa cât mergem nu mai venea cu noi, că acum nu-i mai face nici o plăcere și e doar un chin pentru ea... Nici noi nu știam cât mergem,,, Doar am plecat cu ideea de a ajunge la tren înapoi spre casă... Emil urcă mai departe în față să găsească drumul. Dispare repede sus după culme și rămân eu cu fetele... Pare abruptă panta în față și Vali tot se plânge... Uite, urcăm ușor pe drumul ăla ce urcă spre dreapta... O să vezi că nici nu simțim când suntem sus în deal... Tot povestim una alta în serpentine, eu mă mai uit la ”Apusenii” din spate și pe stânga dealului (cum am urcat) ajungem la o limbă de zăpadă. Trecem prin puțină zăpadă (cu adidașii prin zăpadă!) și la a doua limbă de zăpadă ceva mai lată urcăm pe dreapta șanțului în care e zăpada (pe iarbă adică, nu pe zăpadă)...
Niște oameni îs cu o mașină de teren sus pe culmea dealului și ne fac cu mâna... Urcăm încet, îl strig pe Emil care e mai în dreapta după culme, ajunge înaintea noastră la mașină și se ia la vorbă cu oamenii... Șoferul îi nepotul lui tanti Cornelia și se oferă să ne ducă la drumul asfaltat. Ne oferă niște vișinată ca încălzitor și îmi permit să beau puțin fiindcă știu că de aici nu mai avem de mers pe jos...
Urcăm în mașina cu volanul pe dreapta și mergem până sus în vârful dealului... E rost de o pauză de niște țuică, povești și o cașcavea... Mai departe ne coboară la drum, țuica ne înveselește și trebuie să găsim ceva să ajungem la Comarnic în gară. Fetele au noroc cu o pereche cu mașina care le duce imediat la gară. După vreo cinci minute apare un microbuz și Emil îl oprește cu contra cu tot trupul. Bineînțeles în glumă că omul oricum oprea la semnele noastre! Dăm câte patru lei de ne duce la DN1 în 10 minute... Îi mulțumim și mergem spre gară.

Înainte de gară cu vreo sută de metri oprim de ia Emil niște prăjituri pentru fete, mai povestim puțin și vine trenul nostru. Urcăm în el cu două colege de la Floare de Colț și ne lungim la povești (uneori prea zgomotos) până la Ploiești. Vali, Ana și una din colegele de la Floare de Colț coboară aici, noi continuăm și la ora obișnuită (20.48 adică!) ajungem în Gara de Nord și mai apoi spre casă...

Locuri noi, oameni faini, păduri plăcute, energie a copacilor, a naturii și a noastră, re-umplere a sufletului pentru următoarele zile...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu