vineri, 23 ianuarie 2015

Plimbări pe dealul Ciuhoiu, Sărata Monteoru 10-11.01.2015

Plimbări pe lângă Sărata Monteoru 10-11.01.2015

Colegi de tură: Adrian Brezeanu, Cezar Partheniu

Sunt curios cum arată traseele marcate din zona Săratei Monteoru și Adrian vrea să vadă despre ce e vorba. E aproape de zona copilăriei lui și tot sunt locuri noi de văzut! Vineri seara plec direct de la serviciu și din Gara de Nord cu un tren interregio ultramodern IR1553 merg spre Ploiești Sud (capăt de linie). E un tren reamenejat din vagoane supraetajate vechi cu burlane ca la metrouri, cu scaune frumos tapițate și lumină semiobscură. Sunt condiții prea bune pentru România și mă întreb oare cât o să reziste trenurile astea! Nu mai spun că fie e tren experimental, fie e ceva necurat la mijloc de sunt folosite trenuri așa faine pe distanță așa de mică (nu e săgeată electrică fiindcă s-ar înțelege economia)... Abia apuc să mănânc câțiva biscuiți că am și ajuns la Ploiești Sud în 55 de minute. Încerc să merg la unchiul meu care stă aproape de gară și, cum nu răspunde la interfon, mă întorc pe ghețuș la gară și mă mai învârt pe aici până la tren. Puțin după ora 20.00 vine trenul regio cu care voi merge într-o oră și 15 minute până la gara Ulmeni. Mai citesc un pic, mai admir personajele din tren... După două gări sunt singur în tot compartimentul și de plictiseală mă mai plimb prin compartiment. Știu că la 21.26 ar trebui să ajung în gară și mai știu că nu e luminată (din septembrie anul trecut). Așa că sunt pe fază și trenul ajunge cu câteva minute mai devreme în gară (neobișnuit de bine pentru România!). Cobor repede și în sala de așteptare a gării îmi aranjez hainele pe mine.

Îl sun pe Adrian care vine spre gară, pornesc pe drumul din spatele gării până la șoseaua principală, fac stânga și mă întâmpină Adrian cu lanterna. Faină revedere! Hai la drum dară! Tot povestim, facem dreapta pe drumul cunoscut spre Izvoru Dulce (Sărățeanca) și printre vii găsim un drum până în sat (îs multe variante și rareori Adrian a mers pe același drum). După ce trecem un pârâu, Adrian îmi arată cea mai veche cruce cu căciulă de prin zonă. Crucile erau puse la hotare sau la puncte energetice importante. Se spune că dacii cunoșteau aceste puncte energetice prin comunicarea directă cu Divinitatea. E adevărat că nu toți aveau acces la informațiile supraindividuale, dar dacii nu au oprit informația să circule. O transmiteau tuturor și cei care puteau recepta informația, erau binecuvântați. Restul își făceau cu demnitate meseria pentru care au fost sortiți. Mergem spre casă, mâncăm de seară și mai stăm la povești. Ups, e 1.30! La somn că mâine avem de lucru. Convenisem la trasee pentru amândouă zilele presupunând că sunt ceva mai scurte decât în realitate.

Ziua 1 - sâmbătă 10.01.2015

Ne trezim la luminare și reușim să pornim la drum abia după 9.30. Soarele e deja sus pe cer! Adrian e în zona lui și știe drumurile cu ochii închiși! Ieșim la șosea, facem stânga prin Izvoru Dulce, după ieșirea din sat dăm de o veche cruce mutată în timp (are inscripții în slavă), trecem prin satul Dealul Viei și cotim la stânga (la dreapta în 3 kilometri ajungi la DN!). Drumul ne duce pe un drum lateral spre Gura Sărății.

Chiar de e iarnă și frunzele îs căzute, drumul e foarte pitoresc și liniștit. O singură mașină trece pe lângă noi și Adrian îmi arată pe dreapta o casă cu șopron de lemn deasupra. E tradițională locului, e declarată monument și îmi aduce aminte de bucuriile copilăriei (joaca prin fân sau prin porumb!). Tot mergem pe drum și ajungem în Sărata Monteoru la punctul informativ (doar vara e instalat aici!) (11.00). Adrian mă roagă să mergem la dreapta să-și ia o cafea și să scoată șosetele groase de lână care îl cam bat. Îmi ia și mie o ciocolată caldă și facem o mică pauză lângă capela familiei Monteoru. De pe o cruce am reținut că boierul sau unul din copiii lui a plecat la generațiile anterioare la doar 13 ani! Prin gaura cheii văd că în inteiror e amenajat ca o biserică cu un altar micuț. Interesant locul și nu e deloc sumbru!
La plecare lângă biserică ne oprim puțin la o cruce de pe care citim că Maria îi cere Domnului să o ia și pe ea așa cum i-a luat pe soțul ei în primul război mondial, i-a lăsat un copil care a murit în al doilea război mondial! La temporarul punct informativ e un panou cu cele doua trasee marcate din Sărata Monteoru: PR spre Mina de Petrol și TR spre Lacul Verde. Noi mergem pe PR și monitorizăm starea marcajelor. Sunt tare faine! Trecem pe lângă bazinele noi cu apă sărată, apoi pe lângă ele vechi părăsite și pe lângă Izvorul nr.6 (apă puțin sălcie, dar foarte sănătoasă). Continuăm prin stațiune și lăsăm în stânga traseul TR. Noi continuăm spre dreapta pe drumul asfaltat și curând găsim placa de ieșire din localitate. Drumul asfaltat închis circulației merge până în Haleș pe valea Nișcovului.
După câteva sute de metri de urmărit marcajele facem o pauză de masă (Adrian nu mâncase de dimineață și organismul cerea apă și mâncare) și mai apoi găsim săgeata la dreapta (adică ieșim din drumul asfaltat). De aici să vedem cum sunt marcajele. Surprinzător, dar după tot traseul concluzionăm că traseul e bine marcat, doar că sensul de parcurgere sugerat este un pic ciudat. Voi spune mai încolo de ce.

Începem să urcăm prin pădure urmărind marcajele. Acestea ne conduc pe o culme de deal în sus pe un drum de exploatare cu iz de primăvară. Tot suntem curioși de noutatea drumului și abia simțim când ieșim la un drum de mașină larg. Cotim la dreapta, ne lămurim că săgețile sunt suficiente și după două poze mergem mai departe până la primul rezervor de petrol părăsit și ruginit.


Marcajele lipsesc uneori și urmează drumul de mașină. După vreo 200 de metri facem dreapta pe drum și începem coborârea. Ne tot întrebăm ce scop aveau vechile linii de curent. Acum sunt doar stâlpii de beton! Ne aducem aminte amândoi că tot ceea ce era făcut în regimul comunist era gândit și structurat pentru industrie. Oare unde ducea linia asta de curent? Încă sunt supărat pe cei de acum dacă spun că acum totul e structurat pe furat! Ajungem la al doilea rezervor de petrol, pe stânga găsim un copac năpădit de un fel de iederă și Adrian inspectează puțin zona rezervorului. Sunt multe conducte și stâlpi de iluminat. Clar aici trebuie să fie zona Minei de Petrol! Mai coborâm un pic, drumul face la stânga și pe partea dreapta văd Mina! Știam cum arată de pe internet! Este proprietatea Petrom și nu ai voie să intri în areal. Dar exact unde nu e voie, acolo mă bag! Adrian vine după mine până aproape de clădirea principală. Doar vreau să fac o poză și atât, nu fur nimic :D! Ieșim din zona privată (care după părerea mea ar trebui făcută turistică și exploatată, așa cum se face în câteva saline prin care am fost prin România: Turda, Slănic Prahova, Slănic Moldova, Cacica) și în prima curba la dreapta văd o alunecare de teren.
Adrian îmi povestise mai devreme că au filmat un film mai demult pe o astfel de alunecare și îi puneau ca figuranți să atace dealul înarmați. Aici e locul! Ne uităm un pic la alunecarea care se tot duce la vale, ne afundăm un pic în pământul moale și cățelușele (care ne-au însoțit tot drumul) fac la fel și revenim la drumul parțial asfaltat. Vedem un TR accidental și prin arealul minei coborâm spre Sărata găsind din când în când marcaje pe stâlpi.
Intrăm pe strada asfaltată, lăsăm pe stânga pensiunea Casa cu Tei și coborâm în centrul stațiunii. Adrian se învârte pe aici fiindcă nimeni nu vrea să îi dea o țigară (deși mulți fumează și au pachete la vedere!) și îl împrumut cu 15 lei până mâine dimineață. Analizăm rapid starea traseului pe care l-am parcurs: marcajele sunt bune, lipsește o săgeată doar aici la final și indicațiile de mers sunt total aiurea. În sensul de mers indicat de săgeți faci 3 ore până la Mina de petrol pe când pe partea cealaltă faci doar o oră! Va trebui să vorbim despre asta cu cei care au marcat traseul! Acum trebuie să vedem ce facem mai departe. Mai avem ceva trasee în zonă și e destul de târziu: 15.00! Asta socotind că undeva pe la 17.15-17.30 se întunecă și Adrian mai are ceva treburi administrative pe acasă! Așa că reformulăm traseele: azi urcăm până la Cruce și apoi peste deal coborâm spre casă. Mâine vedem ce facem și revenim altă dată pe traseele de aici. Acum e prea noroi!

Adrian vrea sa trecem podul îngust pentru oameni și să urcăm spre cruce. Știe drumul bine. Eu insist și mergem pe drumul oficial pe unde merg și mașinile peste pod. Abia dacă e o săgeată timidă aici! Clar mai trebuie ceva săgeată și marcaje! Drumul nu este deloc marcat cum apare pe internet. Mergem pe stradă vreo 200 de metri (numărând ce marcaje sunt necesare și de ce fel) și la o uliță mică cu un stâlp de fier de circa un metru înălțime cotim la stânga. Ulița urcă, rapid apar traverse de beton fără de care ar fi imposibil să urce ceva (obișnuit) cu roți. Ieșim dintre case, urcăm pe drumul de căruță câteva zeci de metri prin pădure și ieșim la un gard. La dreapta e crucea un pic mai sus. Urcăm până la ea (se găsește pe internet ca punctul de panoramă ”La cruce”) de unde se vede foarte fain o bună parte din Sărata Monteoru jumătate (cea din stânga) în umbră, jumătate (dreapta) în soare.
Facem o pauză de odihnă și de apă și căutăm drumurile peste deal spre Nenciulești. Cățelușele sunt încă cu noi și tot încercăm să le gonim. Veniseră cu noi din Sărata Monteoru și nu vrem să vină cu noi până acasă. Și așa Adrian are trei cățelușe și doi puiuți, câte guri să mai hrănească? Degeaba le gonim că ele tot după noi se țin. Urcăm de la cruce printre boscheți țepoși câteva zeci de metri spre ceea ce îmi arată GPS-ul că e drumul de Nenciulești și la un moment dat cotim la stânga încă pe pete de zăpadă. Zăpada e înlocuită treptat de noroaie și pe poteci de animale ne găsim drumul până la primele case din Nenciulești. La un moment dat pe o zonă plată vedem un tip îmbrăcat ca pentru alergare care vine dinspre tufișurile din dreapta. Ne salutăm de la distanță și continuăm spre case. Adrian e acasă aici. Pe aici venea când era mic de se dădea cu sania sau cu mașini cu frâne fragile. Cu un ochi pe GPS și cu altul pe teren, cu întrebări pe la localnici găsim drumul care ne coboară spre Izvoru Dulce. Ieșirea din Nenciulești e marcată cu panou indicator... Intrăm prin partea de sus a Izvorului Dulce și ajungem la intersecția unde făcusem la stânga mai devreme. Asta după ce intrăm în vorbă cu 2-3 consăteni de-ai lui Adrian. Eu tot vreau să admir apusul în zeci de nuanțe. ”Nu avem timp, mai e treabă acasă”. Știu asta și fac o poză cu aparatul minții. ”În fiecare zi apusul e diferit”, îmi spune Adrian. Îi confirm chiar și cu apusurile de peste blocurile de acasă. Să nu zic de apusurile de pe Munte! Cățelușele tot după noi și agită câinii de prin curți. Adrian știe bine ulițele și ajungem acasă lăsând cățelușele la poartă chiar la limita înserării (circa 17.30). Se descurcă ele să meargă acasă! Avem ceva de mâncare, mai stăm puțin la povești și văd la Adrian o carte: Siddhartha de Herman Hesse! Vreau să o citesc de ceva timp. Încep să citesc din ea și o primesc să o continui acasă. Mulțumesc tare, tare mult! O înapoiez data viitoare că e prea faină! Citesc 25-30 de pagini, râdem un pic de glumele celor de la ”Las Fierbinți” (simple, uneori vulgare, dar relaxează un pic mintea!) și pe la 22.30-23.00 ne băgăm la somn. Facem planul pentru mâine: cercetare pe TR pe Ciuhoiu!

Ziua 2 - duminică, 11.01.2015

Ne trezim tot așa puțin după luminare și până ce Adrian face o vizită scurtă pe la mama lui, admir norul fantastic ce se profilează pe cer. Imaginea de jos nu arată decât puțin din forma lui. Culorile au evoluat de la un roșu aprins până la albastru și negru. Sub el erau la un moment dat niște mici norișori bleu închis...
Dimineață îmi fac o combinație de mâncare (asta mai aveam) care nu îl atrage deloc pe Adrian: fasole bătută un pic lichidă cu viermișori (așa spun eu la fideaua din supele la plic!). Mănânc rapid (cama la fel ca și pregătitul) și pornim la drum. Eu am plecat cu tot rucsacul fiindcă știam că era posibil ca pe seară să nu mai vin la Adrian. Pe la 10.00 pornim la drum. Urcăm pe drumul ce urma să fie asfaltat spre Dobrilești. Înainte de ultimele case din Sărățeanca, Adrian mă întreabă dacă nu vreau să văd trovanții mici de aici. Bineînțeles că vreau! Ieșim la stânga puțin pe o uliță și ajungem la micii trovanți. Adunați la marginea drumului ca sa poată trece ATV-iștii :((! Sunt foarte faini și chiar voi lua unul micuț ca amintire acasă. Nu l-aș fi luat, dar are dreptate Adrian: poate așa se mai conservă că altfel pe aici îi distrug! Hai să îți mai arăt ceva: Talpa Vacii! E o urmă de copită de vită în stâncă ascunsă drumului și pașilor! Se poate să fi mutat piatra acum mulți ani așa, dar prea cred că are câteva tone și să o mute cineva acum ani, mi-e cam greu să cred! E în afara vechiului proiect de asfaltare nefinalizat!

Revenim la drum, trecem printre casele Dobrileștilor și urcăm pe drum spre unitatea militară din capătul nordic al dealului Ciuhoiu (pe care suntem acum). Părăsim drumul la stânga fiindcă Adrian vrea să îmi arate niște vechi ziduri dacice. Până la ele dăm de un alt rând de trovanți și de o stâncă lângă care se formează încet și continuu mici trovanți. Înainte de stâncă e o alunecare de teren datorată în principal neglijenței oamenilor. Aici acum ceva vreme, înainte să fi făcut unitatea militară, erau păduri, arbuști și peste culmea dealului era satul Ciuhoiu. De ce tocmai aici în vârf de deal să fi hotărât să construiască o unitate militară și să mute un întreg sat? O fi și poziție strategică, dar clar e ceva mai mult de atât! Prea au ținut morțiș cu unitatea aici când putea fi făcută oriunde în altă parte... Să mai menționez că pe deal sunt câteva drumuri pietruite (care mi-au adus aminte de drumurile romane din Ținutul Pădurenilor de lângă Hunedoara). Văzând cu marată câmpia spre est, îmi aduc aminte instantaneu de Varanasi. Orașul e mai sus de Ganga, cobori la râu și pe partea cealaltă e o imensă câmpie care se pierde în ceața indiană! Revenind la drum, după piatra trovanților ajungem la vechile ziduri. Acum sunt ridicături de pietre mult prea ordonate ca să se fi format natural. Și mult prea în unghi drept la capetele de sus...




Urcăm în culmea dealului și după câteva zeci de metri, zic cu bucurie: uite Piatra lui Monu! Bineînțeles că Adrian o știa fără să știe de denumirea asta. Apare doar pe niște site-uri pe internet. Localnicii (pădurarii) o știu de Piatra Mare. Adevărul e că se remarcă prin poiana largă. Coborâm prin zăpadă cu atenție la glezne și la genunchi. Amândoi avem rămășițe din neatențiile copilăriei de călător! Până aici fusese Adrian acum câteva zile când a identificat traseul marcat cu TR din Sărata Monteoru! Piatra e foarte interesantă în special prin formele de pe ea. Știa de un fel de împletitură de piatră și vrea să îi confirm dacă nu e ceva făcut de apă sau de cine știe ce eroziune sau depunere. Nu! Aici e ceva făcut de oameni, nu e natural. O altă aparentă împletitură câțiva metri mai încolo e de fapt o fisură umplută care a dat pe afară. Mai vedem prin zăpadă și arbuști țepoși un capac rotund de piatră răsturnat și revenim la poteca de sub Piatra Mare. 

Unde merge drumul spre Lacul Verde? Pădurarul cu care vorbise Adrian nu știe această denumire și nici nu am mai găsit în altă sursă. Știe de Lacul cu Răchiți care e un pic mai sus pe apa Ciuhoiului (care se varsă în apa Săratei), dar nimic de Lacul Verde. Mai căutăm pe drumul ce merge la dreapta spre Piatra Hoților (așa bănuiesc în momentul de față). Ocolim un mic lac (pe care concluzionăm peste câteva zile că îl cheamă chiar Lacul Verde din poze de pe internet) la stânga și ne oprim la pârâul Ciuhoiu. Altă dată vom merge pe aici... 

Hai totuși să căutăm prin pădure de ceva marcaje. După logica lui Adrian (corectă), dacă sunt ceva marcaje ar trebui să fie pe vreunul din drumurile de prin pădure sau pe drumul de piatră de pe culme. Adrian merge pe drumul de jos și nimic. Eu urc unde părea să fie un drum ce taie dealul, fac dreapta pe el și nu găsesc nici un marcaj. Îl sun pe Adrian, mă strigă de mia jos și vine la mine. Nici urmă de semne, doar pietre interesante. Hai să vedem și la drumul de sus. Urcăm pe marginea pădurii printre frumoși fagi tineri. Ne simțim acasă... Păi unde în altă parte să te simți mai acasă decât în pădurile țării tale. De altfel sentimentul ăsta îl am de când am ajuns în culmea Ciuhoiului... Ajungem la marginea pădurii, nici urmă de marcaje. Hai totuși puțin la dreapta. Simt un pic îndoială la Adrian și insist să mai continuăm. Poate, poate... Mergem pe deasupra pădurii și nu vedem marcaje deloc. ”Uite ne oprim la copacul ăla!” (Ce spuneam eu acum câteva zile că de multe ori copacii ne sunt ghizi...) Nici până acolo nu e nimic,dar vedem Gruiul Dării, cetatea geto-dacă. Adrian îmi povestește că altă dată a coborât de aici în vale și a urcat până la cetate. Arheologii (”cu pensulițe”) au rămas uimiți când l-au văzut. Cine se așteaptă să vină cineva din boscheți și să urce spre cetatea geto-dacă... Poate altă dată voi coborî și eu pe aici... Acum ne întoarcem! Hai pe drumul de piatră! Adrian vroia să îmi arate o altă piatră și renunțăm la ea. Eu vreau să coborâm la Piatra Mare și să mergem pe traseu ca să înregistrez traseul pe GPS. Bine! Pe drumul de piatră văd o urmă. Măi să fie! Arată ca o talpă de om. Pun talpa de la bocanc și intră la fix! Așa rotundă cum e și talpa bocancului!
Mai mergem puțin și coborâm spre Piatra Mare/Piatra lui Monu aproape pe unde coborâsem și mai devreme. De data asta suntem deasupra ei și coborâm sub ea (unde e un marcaj) prin culoarul din dreapta pe care curge un mic izvor.
De sub Piatră facem dreapta și Adrian își amintește de câteva ori pe unde văzuse drumul. Coborâm până sub un vârfuleț la stânga și facem dreapta ocolind o mlaștină spre șaua din dreapta vârfului. Regăsim marcajele și un drum clar cu ondulări întinse. Trecem pe lângă niște sălcii galbene pe care le lăsăm în stânga, cotim la dreapta spre o casă locuită și apoi iarăși la stânga și dreapta spre linia de curent. Pe un stâlp vedem de la distanță un marcaj. În stânga stâlpului sunt doar marginile de beton ale scărilor unei foste case din satul Ciuhoiu. Se fac mai multe drumuri și Adrian merge pe cel de jos. Eu pe unul mai de la mijloc și regăsesc semnele... Adrian are o oarecare temere că nu mai ajunge pe lumină și că nici eu nu mai prind trenul. Eu am încredere că toate merg cum trebuie, mai ales că mai devreme mă sunase vărul meu Nae că e cu mașina cu mama lui și cu mama mea în Sărata la un văr de-al lui (Traian) și mă iau și pe mine la București. Ar vrea să scurtăm și eu insist să mergem pe traseu. Facem doar o pauză de un minut pentru o poză de grup la o fântână săpată acum ceva ani (1978 dacă nu mă înșel!).

Adrian știa pe unde sunt semnele, intrăm pe drumul larg marcat și urmăm marcajele pe tot felul de drumuri prin pădure. Coborâm ce coborâm și la un moment dat e o bancă de lemn și schimbare de direcție la dreapta pe marginea poienii. Notez banca pe GPS și voi renunța să fac asta la următoarele. Mai coborâm puțin și ajungem în poiană deasupra Casei de Apă. Hai un pic la stânga! E o stână semi-îngropată în pământ apropiată de casele de la Satul Dacic de la Năeni (pe care îl voi vedea și vi-l voi arăta într-o dată viitoare). Revenim la drum și pe stânga Casei de Apă continuăm coborârea prin pădure.

Deși Adrian credea că mai e mult, tot coborâm repede și ieșim repede la apa Săratei. Aici se liniștește fiindcă știe unde suntem! Facem dreapta și în câteva zeci de metri ajungem la intersecția cu drumul spre Schitul lui Negoiță. E marcat prin cruci de lemn și prin niște cruci alb cu roșu (conturul crucii roșii e dublat de unul alb, nu e marcaj turistic oficial!). Tot pentru o dată viitoare rămâne fiindcă e târziu! Mai numărăm ceva marcaje și ajungem la pensiunea Păducel unde facem ultima pauză de apă. Vorbisem cu vărul meu după Casa de Apă și am convenit să îl sun când ieșim la asfalt. Adică la vreo 50 de metri după pensiunea Păducel! Vorbim și vin să ne ia (16.00). 

Noi trecem de intrarea spre zona ”La nămoale” (un alt mini traseu ce va trebui marcat) și ne întâlnim cu cei doi veri. E altă viteză cu mașina! Trecem prin toată stațiunea, pe lângă capela Monteoru și pe fainul drum în serpentine împădurite spre DN. Adrian coboară unde are drumul cel mai scurt spre casă, noi mergem să alimentăm și apoi mai mergem un pic la Traian unde ei tocmai terminaseră de mâncat și mă servesc cu doi cartofi la cuptor cu brânză și smântână și un pahar de țuică de casă. Perfect final de tură! Mulțumesc pentru masă și cu portbagajul plin pornim spre Buzău să-l luăm pe băiatul lui Traian, Șerban, și apoi spre București. 

Sunt tare bucuros de drumurile descoperite și cu siguranță veți mai auzi/citi povești din zonă. Fiindcă voi reveni de cel puțin câteva ori! Vă invit să veniți și voi pe aici. Sunt locuri faine și ascunse turiștilor deocamdată (fiindcă sunt tare izolate și trebuie să mergi pe jos pe la ele, cu mașina e ceva mai greu).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu