O altă dimineață superbă sub mărețul Munte Alb! Știu, știu, seamănă cu poza de ieri fiindcă e din aceeași direcție! Să vedeți cum va arăta ghețarul Bossons pe seară după furtună!
Cum programul nostru comun începe ceva mai târziu, dimineață îmi fac de lucru. Vroiam să urc și eu la Aiguille du Midi cu telecabina, dar am reușit să mă trezesc destul de târziu. Abia pe la 7.00 sunt la stația de telecabină unde deja este o coadă imensă. Stau câteva minute și îmi schimb planul. Nu are rost să pierd timpul aici! Citisem de pe hartă denumirea Mer de Glace. Auzisem de acest mare ghețar de la dragi prieteni și îmi face cu ochiul. În plus și la stația de telecabină văd că abonamentul Mont Blanc Multi Pass include vizita la Mer de Glace și drumul cu trenul pe cremalieră Montenvers. Deci, Cezar, hai la gara Montenvers! Aproape intuitiv și urmând săgețile ajung la gară. De aici se văd deocamdată în umbră vârfurile ascuțite ale masivului Les Drus. Ajungem acolo curând!
Deocamdată îmi fac socoteala și cel mai convenabil e să îmi iau doar bilet dus-întors la trenul Montenvers (29,5 euro). Pare mult, dar chiar merită banii! Până să plecăm în sus, mai citesc câte ceva despre istoria acestei linii și multele ei controverse pe panourile de lângă gară. Uite și una din locomotivele din primele generații adaptate la cremaliera ce urcă uneori pe pantă chiar de 22% (vedeți detalii mai multe aici). Cred că acum 100 și ceva de ani urcarea cu locomotiva cu aburi era mult mai interesantă. Oricum să urce acea mică locomotivă în doar 55 de minute o diferență de nivel de 871 de metri, e ceva! Acum 60 de ani s-a făcut o mare schimbare și premieră mondială: linia pe cremalieră a fost electrificată și de atunci sunt trenulețe moderne cum e și cel cu care am urcat eu. Sunt mai multe trenuri care urcă de multe ori pe zi și se depășesc în câteva locuri pe linii dublate. Mai știți povestirile despre linia Shimla-Kalka din India, o altă operă de artă făcută de europeni și indieni? Sau trenulețul nostru de pe linia Anina-Oravița? În fine, la 8.30 pornim cu trenulețul în sus. Mă bucur de fiecare viaduct sau tunel, de fiecare copac din pădurile învecinate, de peisajul pe care îl acumulez cu ochii minții și cu cei fizici. Vagonașele destul de moderne urcă repede și în 20 de minute suntem la stația terminus Montenvers la 1912 metri. Tare mă amăgesc eu că am ajuns devreme și nu voi prinde înghesuială spre peștera din Mer de Glace! Deocandată sunt "turistul japonez" fascinat de tot ce e în jurul meu. Locul este foarte turistic și amenajat totuși cu bun simț. Panouri cu tot felul de descrieri și foarte multă curățenie. Să îți facă plăcere să vii prin locurile astea (trecând de inegalabilele creste din jur care îți fură privirile)!
Foarte ușor intuiesc poteca ce coboară spre Grota de Gheață. De fapt sunt marcaje și nu ai cum să te duci în altă parte (doar de vrei). Alți turiști (ca și mine pe aici) așteaptă să pornească mica gondolă care coboară spre ghețar. Eu zic că pot să cobor pe jos ca să fiu înaintea lor acolo. Prin capătul platformei gării dau să cobor. Citisem de expoziția de cristale cu intrare gratuită și intru prin micul tunel unde sunt expuse cristale foarte faine, unele chiar gigante.
Ies pe cealaltă parte a tunelului-expoziție și încep coborârea pe poteca în serpentine. După prima linie dreaptă spre amonte cotesc la stânga și las la dreapta poteca pentru alpiniști (pe unde se coboară și se merge echipat pe ghețar). Mai urmez câteva serpentine printre plăcile care arată nivelul ghețarului în diferiți ani. Se remarcă ușor scăderea accelerată a ghețarului în ultimele zeci de ani. De asemenea din loc în loc sunt plăci foarte simpatice cu diverse povestiri despre construcția de aici. Pe ele scrie câte trepte ai urcat sau coborât și câte mai ai până la destinație! Cam pe la 9.20 ajung la capătul de jos al gondolei. Deocamdată îi fac teste, cei de sus încă mai așteaptă! Unii dintre ei vin pe jos pe poteca pe care am coborât eu. La platformă dau să cobor spre grota de gheață. Stop! Abia la 10.00 se deschide accesul pe ultimele trepte spre peșteră. Până atunci tot se fac amenajări pentru maximă siguranță! Pe platforma cu câteva bănci apar grupuri-grupuri de turiști (cred că ne adunăm vreo 30!) care așteptăm să coborâm. Până atunci în plăcuta căldură a soarelui ce a ieșit de după Grandes Jorasses și Les Drus admirăm un grup de alpiniști care urcă pe mer de Glace? Îi observați și voi?
La 10.00 și câteva minute fata care stătea de pază dă la o parte bariera după ce primește prin stație confirmarea de acces de la colegii din grotă și coborâm pe treptele metalice în serpentine până la intrarea în peșteră. De câteva ori mă opresc pentru poze în locurile de pauză. Fiecare metru pe care cobor schimbă unghiul, peisajul și temperatura. Dacă sus soarele începuse să ne bronzeze, la marginea ghețarului se simte răceala gheții. E foarte interesantă senzația de a intra în marea limbă de gheață. Vă spun doar câteva cifre care m-au impresionat. Unde suntem noi, gheața are 90 de metri grosime și se mișcă continuu și extrem de încet! În fiecare an între februarie și iunie se sapă o nouă grotă de 100-150 de metri în funcție de evoluția gheții. E ca și cum ai intra cu picioarele tale într-un organism viu! Galeria de început are un covor artificial prin care se simte apa topită de căldura pașilor. Pe pereți văd bulele de aer din gheață și îi simt viața. Pe partea stângă a galeriei este paznicul-urs din gheață ce ne arată că muntele are u ngardian de nădejde. După vreo 40 de metri galeria se separă în două într-o buclă. Contrar sensului indicat (toții merg așa, eu trebuie să fac altfel pentru a-mi obține libertatea și spațiul pentru poze!) trec pe lângă câteva camere fain amenajate și mă întorc pe sensul normal. Rog un coleg turist să îmi facă o poză io-la și ies la lumină pentru ceva nevoie de căldură (am plecat în sandale :D)!
Îi puțin târziu și știu că mă așteaptă colegii în camping. Dau un mesaj să anunț unde sunt și că vin cât pot de repede. Pentru asta urc în pas alert treptele metalice (utile turistic și hidoase fiindcă urâțesc muntele!) și merg la stația de gondolă. Cu una din gondolele care urcă în grupe de câte două (cu o mică pauză la pilonul median) urc luându-mi adio de la Mer de Glace (până data viitoare!).
Ies din stația de gondolă, printr-un binoclu mă uit la vârfurile din Grandes Jorasses, trec pe lângă o plăcuță comemorativă a liniei de cale ferată pe cremalieră (chemin de fer) Montenvers și mă urc în al doilea tren numit "Mer de Glace".
Coborârea e la fel de faină ca și urcarea. Trecem pe lângă Grand Hotel de Montenvers și începem coborârea pe viaducte, prin tuneluri în serpentine și pe sub parapeți din stâncă. Pe unii dintre ei sunt imagini cu etapele lucrărilor de construcție a liniei de cale ferată. În tren observ la un moment dat un grup de tineri francezi cărora parcă nu le păsa de ce în jur. Sunt fascinați de niște jocuri copilărești de-ale lor și de fotografiile făcute de doi alpiniști care coboară cu același tren. Se uită cu ei la poze, le explică unde sunt făcute și ce tehnici au folosit (recunosc că ascult discuția pentru informații, nu pentru că îmi face mare plăcere să fiu atent la ce spun sau fac alții!). Ajungem repede jos în Chamonix și unul din cei doi alpiniști va merge cu grupul de copii pe câteva străzi în paralel cu mine. Posibil să le fie ceva profesor sau instructor!
În cele două imagini de mai sus vedeți restaurantul dintre cele două gări ale Chamonix-ului și sistemul de cremalieră folosit pentru urcare spre Montenvers!
Pe străduțe ajung la stația de telecabină și apoi la camping (circa 12.00). Îmi găsesc colegii care mă așteptau relaxați pe saltea (probabil că "fierbeau" un pic că am venit așa de târziu), ne luăm niște mici băgăjele pentru o tură de câteva ore și plecăm cu mașina spre Les Houches pentru a urca pe Aiguillette des Houches (2285 metri).
GPS-ul ne urcă pe străzi cu serpentine foarte strânse până la parcare Le Bettey aflată la 1340 de metri altitudine. "Îți dai cu cremă de soare?" "Nu, mulțumesc mult!" "Ai grijă, cancerele de piele sunt în floare :D!" Cu rucsăceii în spate pornim la drum.
Cinci minute mai sus lăsăm în dreapta o potecă ce urcă spre Plan de la Cry (1431 metri) pe la cabanele Chailloux. Pe aici plănuiam să ne întoarcem conform ghidului nostru. La stânga urcăm spre cătunul La Flatiere aflat la 1430 metri. Sunt câteva case foarte faine care de care cu unghiuri și cadre ce nu trebuie pierdute!
Cotim la dreapta pe drum și curând lăsăm în dreapta o altă potecă ce merge spre Plan de la Cry. Pe aici vor coborî Alexandra și Cristi ceva mai încolo. Noi cotim spre stânga și urcăm pe un drum larg spre Pierres Blanches. Mergem agale fiindcă avem destule bunătăți în jur. Afinele și frăguțele ne obligă la pauze lungi. Eu recunosc că mă mănâncă picioarele și nu pot sta prea mult la pauze. Am toane și toane, uneori nu mă mai las dus din locuri așa de frumoase (veți vedea mai încolo la pauza de pe vârf!). De aceea se nimerește să fiu cu câteva minute înaintea colegilor la Pierres Blanches (1697 de metri). Până să vină colegii, cobor un pic pe poteca ce duce spre Chalet du Fer și Les Grosses Pierres. Întâlnesc doi culegători de afine cu piepteni speciali, ne salutăm și pornim fiecare pe drumul lui. În stânga văd frumoscul masiv Rochers de Fiz, un foarte fain masiv pe care se văd urmele ultimei glaciațiuni. Are trasee de via ferrata, are cascade și destule cabane, are zone declarate rezervații naturale. Ce să mai zic, loc ideal pentru planuri de viitoare vacanțe!
Vin Alexandra și Cristi, facem câteva minute pauză și mai departe spre Aiguillette des Houches. Pe o hartă pe care o văzusem la parcare, de aici urcăm mereu pe o creastă alpină. În prima parte mai avem de mers prin pădurea a cărei umbră ne ajută foarte mult. Ne ajută și afinele care nu ne dau pace. Sunt prea mari și atractive ca să nu adunăm! Doar așa din mers fiindcă mai avem de urcat! Fiecare își face poteca lui printre afine și la un copac mare aștept colegii pe poteca principală. La fiecare loc de panoramă avem masivul Fiz în stânga noastră. Te saturi să-l privești?
Ieșim repede la golul alpin (mereu trași de mânecă/pantaloni de afini!) și reușesc cumva să ajung înaintea colegilor cu vreo 10-15 minute. E clar că nu avem același ritm și îmi permit să îi las puțin în urmă fiindcă știu că merg amândoi și își poartă de grijă unul altuia. Îmi poartă și mie de grijă, dar așa m-am obișnuit eu să merg independent! Știu că nu e bine să fac mereu așa și că orice învăț are și dezvăț! Sper să mă înțeleagă cei care merg cu mine, nu am nimic cu nimeni, doar că am ritmul meu mai neobișnuit! Culmea golașă seamănă un pic cu începutul despădurit al multor culmi de pe la noi. Se vede linia principală a potecii, se vede cam unde trebuie să ajungi și cât ai de urcat...
La 14.50 sunt la intersecția de unde o potecă coboară pe Plan de Benoi spre Chalet de Chailloux. Întâlnesc câțiva montaniarzi care se orientează și coboară spre Chailloux. Eu urc spre vârf uitându-mă tot timpul înapoi să nu îmi pierd colegii din câmpul vizual. Vârful culmii din față de fapt nu este vârful, nici măcar vârful platoului propriu-zis. De după moțoțoiul din față (de unde se vede superb spre valea râului Arve), poteca cotește la stânga și trece printr-o mică șa pietroasă. Din șa pe curbă de nivel cobor un pic la dreapta, las o altă potecă (mai dificilă pe harta de mai devreme) și apoi în câteva serpentine urc la stâlpul care marchează vârful. Lângă stâlp este o momâie. De obicei acestea marchează vârfuri sau puncte importante, dar nici aici nu mi se pare că e vârful cel mai înalt.
Pe hartă pare că aici ar fi vârful, dar nu arată deloc ca un "acușor". Dimpotrivă e o culme care pare să urce spre nord încă puțin. Fiindcă am câteva minute libere până vin colegii, îmi permit să explorez puțin culmea. Ajung astfel pe Aiguillette du Brevent la 2305 metri. Mă întorc la colegii care se întinseseră pe iarbă și făceau poze prin jur. Au și de ce fiindcă aici e paradis! Flori multe, liniște, lacuri, culmi în zări. Uite cum se vede spre Mont Blanc și mai ales spre Aiguille du Midi!
Parcă nu am mai pleca de aici, atât îi de frumos! Să ai doar munți în jur, lacuri, vârfuri semețe, iarbă cu multe flori, să mergi descălțat pe iarbă. O trebui să mai plecăm oare? Ciugulesc niște goji uscate și vine un moment dificil pentru mine. De când am fost pe Aiguillette de Brevent mai devreme, văzusem cabana Bel Lachat la buza muntelui. Cabana face parte din TMB și este un punct fain de belvedere a văii râului Arve (i se mai spune valea Chamonix ;)). În creierașul meu se născuse o dorință. Ce-ar fi dacă am coborî pe acolo? Of, dar nu avem cum să coborâm pe acolo fiindcă mașina este la Le Bettey și traseul nostru se întoarce acolo. Așa e și în ghid și așa și vorbisem să facem. Să spun, să nu îmi spun gândurile? Hai să spun! "Am văzut cabana Bel Lachat sub șaua aia din fața noastră. Mă bate gândul să merg pe acolo. Știu că voi trebuie să vă întoarceți la mașină? Ce ziceți?" Le explic traseul pe care vreau să cobor de la cabană. Pe hartă de la Bel Lachat este un traseu marcat care coboară în Chamonix. În principiu (așa cum arată și ghidul) ar trebui să ajung puțin mai sus de parcarea de la gondola ce urcă la Plan Praz și apoi mai departe la Brevent. "Bine, cum vrei!" Am așa o strângere de inimă când primesc răspunsul Alexandrei. Mă așteptam să îmi zică ceva de echipă, de mers în echipă... Cred că așa aș fi zis eu :D! Și dacă e cazul unor trasee separate (fiindcă așa am făcut și fac!) Poate că am eu prea multe așteptări de la alții. În fond Alexandra are mare dreptate. Fiecare e liber să facă ce vrea pe munte. Și mai mult, dacă cineva are încredere în el și găsește o variantă mai bună de traseu, e liber să se ducă unde vrea. Ne salutăm și rămâne să vorbim când ajungem jos în Chamonix. Eu nu mă grăbesc prea mult și urmăresc colegii până alung la stâlpul de la Aiguillette des Houches. De aici ei încep coborârea spre parcare.
Îi văd că dispar după culme în jos și pornesc și eu la drum. Cobor puțin din culme la poteca marcată largă, mai fac o mică escală la Lac de l'Aguillette și apoi merg spre nord pe un imens platou glaciar. Sunt multe pârâiașe, sunt multe pietre spălate de vechea sau de actualele ghețuri din fiecare iarnă, sunt purici albi (oi). Sunt și câteva oi negre (maro) lângă un lăculeț mai mic.
Poteca coboară mai departe printre mlaștini și mici lăculețe în șaua dintre Aiguillette du Brevent și vârful Brevent (cu micul vârf de deasupra cabanei/refuge Bel Lachat ca intermediar). Din șa încep să urc și mă mai uit puțin în spate de unde am venit.
Trec de piciorul stâncos și cobor pe curba de nivel până la o momâie mare de pe TMB. De aici pleacă poteci spre Lac du Brevent, spre vârful Brevent, spre Aiguillette des Houches (de unde vin eu) și în jos spre cabana Bel Lachat și apoi Chamonix. Este ora 17.45 și cam ar fi vremea să încep coborârea, mai ales că dinspre Mont Blanc pare să se anunțe stricarea vremii. adică încep să se adune nori grizonați spre cenușiu închis. Cobor în 5 minute câteva serpentine până în dreptul cabanei pe lângă un cort montat într-o zonă protejată de vânt cu pereți de piatră. Câte asemenea locuri avem în munții noștri :D! Chiar o tipă stă lângă cort și încălzește ceva la primus. Mă apucă așa un moment de melancolie. Mi-e dor să stau în "poarta" cortului cu primusul sfârâind sub o oală sau cană cu mâncare! Mă uit cu atâta bucurie la ei, cei care la aproape 2200 de metri stau frumos la cort. Asta înseamnă să fi mai aproape de Dumnezeu, de Natură, de viață! Îmi adun repede gândurile plimbărețe și merg pe terasa cabanei.
E un loc foarte fain și plăcut. Văd că toate bețele de trekking sunt puse într-un singur loc și bocancii sunt afară la intrare. Ăsta da exemplu de civilizație! Nimeni nu intră încălțat în cabană. Am nevoie de toaletă, o identific după cabană și văd că acolo scrie că se folosește doar de cei care stau aici sau cumpără ceva (clienți). Cum îmi e un pic foame (de mâncare sau de atmosfera foarte faină!), îmi comand un ceai și două madeleine. Le plătesc și le iau când mă așez la masă (afară). Beau ceaiul, savurez madeleinele și dau câteva mesaje pe acasă. Pentru o jumătate de oră simt Muntele din poziția "stat".
La plecare mai cer încă o madeleină. Nu mai au și la același preț îmi oferă un mic salam de biscuiți. Bun, bun! Întreb un băiat de la cabană de vreme și crede că nu începe să plouă până ajung eu jos în Chamonix. Sper și eu să fie așa că nu am chef de furtuni acum. Dar nu e după cum vrei cu Natura, ci după cum vrea ea! Mă simt ca la o coborâre pe valea Jepilor din Bucegi. Cam aceeași diferență de nivel, cam aceeași pantă, doar munții de pe partea cealaltă a văii îs de două ori și jumătate mai mari decât Baiului! Din motivul ăsta și din mersul singur pe aici ("nu știu alții cum sunt", dar eu în munții de acasă mă simt mult mai conectat la pământ), încep să cânt tot ce îmi aduce aminte de Bucegi (de la Imnul Bucegilor la Bătrânul Refugiu sau la Imnul cabanei Mălăiești sau cel al Cabanei Schiorilor sau altele și altele) și cobor în continuu. De la cabană părăsisem ruta TMB spre dreapta. Cobor în serpentine una după alta, las să treacă niște alergători, mă minunez de fiecare perete pe sub care trec sau de pintenii ce ies la câteva zeci de metri deasupra pădurii. Cam când intru în pădure (adică vreo 10 minute mai sus de Plan Lachat), cerul pare să se înegrească foarte repede. Mă opresc la primii picuri sub un copac, scot o pelerină de ploaie, o pun pe mine și continui la vale mușcând cu poftă dintr-un măr.
Nu durează mult și începe potopul. Întâi câțiva picuri, apoi burniță mai deasă și mai apoi ploaie în toată regula. Foarte comic trebuie să fi fost eu atunci :D. Pe poteca în serpentine curg șiroaie de apă și un lungan coboară în sandale cu șosete, colanți, geacă de ploaie și pelerină pe deasupra cu două bețe de sprijin! Când începe să plouă serios scot telefonul și-mi sun colegii. Vroiam să știu dacă au ajuns în regulă la mașină. Ajunseseră chiar cu câteva minute înainte să înceapă potopul. Le confirm că sunt ok și cobor spre Chamonix. Rămâne să ne întâlnim jos și aproape sigur la parcarea de le telecabina Brevent. Serpentină după serpentină cobor ud până la primele case la Moentieux la 1130 de metri. Tot la vale printre case! Uite doar ca să vă faceți idee cum arăta cerul (mai devreme erau foarte multe culori în acea zonă!).
Poteca coboară printre case cu pereți înalți de ciment și la un moment dat alunec cu sandalele pe șiroiul de noroi. Îmi julesc dosul palmei mâinii stângi la oasele proeminente de la capătul degetelor și instantaneu se umplu de sânge. Șterg ca lupul cu salivă până se mai oprește în timp ce tot cobor la vale. În fond e doar pielea "rașchetată", nimic mai mult! Ajung pe Route des Moussoux și mă sună Cristi. Ei cunosc strada și îmi spun să mai cobor și apoi la stânga să merg spre parcarea de la telecabină. Ok! S-a oprit ploaia și doar ceva șiroaie mai curg pe stradă. Sunt în localitate, vin colegii să mă recupereze (deși îmi era ușor să merg la camping, le apreciez ajutorul!) și trag o privire la dreapta spre Mont Blanc. Ia uitați cum se vede ghețarul Bossons!
Ei vroiau să mergem la un supermarket și văzându-mă cât sunt de ud, hotărăsc să mergem în camping să mă schimb și vedem apoi ce facem. Cu evaluarea corturilor după potop (salteaua și câteva haine ude la ei înn cort și un bâț rupt la cortul meu) și îmbrăcați cu haine uscate (nu neapărat și curate că nu am prea multe haine la mine), ieșim în oraș la promenadă. Ne e cam foame și ne oprim la un fast-food. Eu găsesc un sandwich vegetarian foarte gustos și așteptăm ceva până să le vină și lor masa. A fost o încurcătură de a întârziat cam mult! "Sala de mese" de la etaj e fain amenajată cu mese de berărie înalte, desene moderne pe pereți și aranjamente cu cutii de cola fixate pe pereți. Modern și interesant în același timp. Dispare instantaneu cheful de plimbare și doar ne retragem la corturi la camping. Mâine se anunță vreme păcătoasă cu ploaie și colegii vor să se odihnească. Eu parcă nu aș sta pe loc și o întreb încă o dată pe Alexandra de programul telecabinei spre Aiguille du Midi (ea a fost azi dimineață). Așa că mă voi trezi devreme pentru ca la 6.30 să fiu la stația de telecabină!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu