sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Rențea - locuri noi pe drumuri de demult 3.11.2013

Rențea - locuri noi pe drumuri de demult 3.11.2013

Colegi de tură: eu și rucsăcelul

Revin în Piatra Mare pe trasee pe care nu mai fusesem niciodată sau pe care am fost acum foarte mulți ani! Dorul de necunoscut e de nestăvilit pentru un permanent călător. Plimbarea a fost ceva mai lungă decât îmi plănuisem și am ajuns prin locuri pe care altă dată doar le doream. Cum sunt singur, îmi pot adapta permanent traseul și opțiunile. În loc de regio de 6.35, plec cu interregio de 5.45 și ajung puțin înainte de ora 8.00 (7.50) în Predeal. Ideea de la care am plecat cu această alegere a fost de a avea cât mai multă lumină pe traseu. Puțin după hotelul Belvedere (fost Cioplea) mă joc cu doi câini de la o pensiune ("No.107") spre uimirea celor ce abia își luau micul dejun în restaurant. Mai urc puțin pe potecă și părăsesc traseul marcat cu BR și CR (clasic) și fac stânga pe PA. Îmi aduc aminte doar că o singură dată mai fusesem cu tata pe aici. Alte detalii nu mai știam!

Pe poteca bine marcată și acoperită de frunze cobor tot mereu spre valea Timișului Sec. Trec pe rând peste câteva vâlcele, copacii se îndreaptă să mă lase să trec printre ei și la ora 9.00 ajung la capătul tunelului. Nu îmi amintesc deloc locul ăsta, deci cel mai probabil când eram mic, doar am fost puțin cu tata pe începutul potecii.
Las tunelul în stânga, trec un podeț de lemn și apa Timișului Sec (pe lângă care este binențeles și un drum forestier de exploatare/defrișare) și încep să urc pe marcaje. La început se formează un drum de TAF care urcă și urcă și nu se mai oprește. Sunt câteva praguri care îmi dau impresia de oprire a urcușului (ca cel din imaginea de mai jos). Total înșelătoare!
Drumul trece pe sub un copac căzut și continuă să urce pe o culme împădurită. Trec de o zonă cu crengi rupte și împrăștiate în toate direcțiile și ajung la un drum de exploatare într-o serpentină îngustă. Continui să urc la stânga pe drum (9.50) și în 10 minute ajung la intersecția cu "magistrala" CR. Îi spun așa fiindcă este unul din traseele importante de acces în masiv. E ora 10.00 și unii abia acum se trezesc! Eu sunt de mult la lucru! Mă mai uit un pic pe harta fotografiată și cobor la dreapta câteva minute pe CR/TA până în Poiana Stânei Pietricica. Din ultima tură pe aici (adică de acum trei ani) îmi aduc aminte că aici era o largă poiană. E adevărat că era în toiul iernii și plină de zăpadă. Acum partea de jos a poienii e acoperită de un brădet nou prin care poteca formează un culoar ascuns. Săptămâna viitoare voi urca pe aici. Deocamdată planul meu pentru tura de azi e să merg pe TA spre Rențea. Pentru asta la stâlpul de marcaj din poiană fac stânga și dibui poteca marcată doar în pădure.
Poteca se lărgește sub forma unui drum de exploatare și pentru 15-20 de minute cobor spre culme spre obârșia văii Gârcinului. Aici dau de un drum forestier ce face legătura între Săcele (12 km pe valea Gârcinului) și Azuga. Bănuiam eu cu alte ocazii că drumul întâlnit din valea Azugii spre nord trebuie să ducă undeva! Ca și până acum (din poiana stânei Pietricica) urmez niște săgeți de traseu veloturistic sau cine știe ce concurs local. E tare interesant că pe săgețile indicatoare e doar marcajul la mijloc și direcția e scrisă cu marker (sper eu să nu se ia la vreo ploaie mai serioasă). Mă amuză un anunț cum că zona e frecventată de urși și turiștii au recomandarea să nu-i hrănească și "să nu părăsească traseele marcate". Văzând acum avertizarea, mă apucă râsul. Înțeleg din anunț că urșii merg prin pădure liberi și când se apropie de traseul marcat se opresc și fac cale-ntoarsă ca să nu atace turiștii! Sau nu se dorește a se afla câte animale își găsesc sfârșitul prin păduri nevăzute decât de vânătorii nesătui... Drumul continuă pe culme spre Vârful lui Andrei (1442m), loc unde găsesc semnal să îi dau un mesaj vechiului meu prieten Andrei Bergheș. Ar fi fost o idee să ne întoarcem pe seară împreună, dar el e la Viscri și se întoarce luni cu ocazia!

De pe vârf în cinci minute ies într-o poiană lungă. Nu mai sunt marcaje sau stâlpi indicatori și poteca merge de-a lungul poienii pe lângă pădurea din stânga (spun asta pentru cine este vreodată curios să meargă iarna pe aici!). Cu Piatra Mare în spate urc 5 minute pin poiană până în dreptul unui brad înalt solitar în mijlocul golului. În dreapta jos văd o cruce albastră vagă. Verific harta și constat că e vorba de un traseu de legătură cu valea Azugii (între poiana în care sunt eu, valea Azugii și șaua Pietricica). Mă hotărăsc pe moment să cobor doar până la valea Azugii. Urmez marcajele care mă duc pe lângă un izvor (de fapt un bazin din lemn cu apă în el) și apoi spre SV ajung în 5 minute la valea Azugii. Continuarea traseului în alt episod! Revin în poteca TA din poiană, potecă însoțită de niște benzii roșii în curs de remarcare (par mai mult decât marcaje forestiere).
Mai urc prin poiană 100 de metri și dau de un alt stâlp. Marcajul TA cotește la stânga și vagile benzi roșii merg în față. Urc 5 minute pe drumul din față și dau de alt stâlp al potecii marcate cu TR. Marcajele TR merg în stânga și în dreapta și BR în față spre vf Turcului peste vf Țigăilor (11.50). Găsește marcaje spre vârf dacă ai de unde! Dibui poteca printre brăduți mici, urc printre crengi de alți brazi și ies pe o potecă de animale la marginea golului alpin. Nema marcaje! Fac stânga spre vârf prin golul alpin, țin direcția dată de GPS și urc printre smocuri de iarbă. Un pic după miezul zilei ajung pe vârful Țigăilor. E timpul să iau și eu o pauză. Mă așez pe rucsac, beau puțină apă și mănânc ceva și vreau să dau mesaje prietenilor. Nu am semnal și doar mă gândesc la ei! Câteva minute stau pe loc să admir sălbăticia locurilor. Chiar dacă pe aici e un drum de culme, chiar dacă sunt și benzile roșii care undeva în viitor vor constitui o parte din planul ambițios al lui Nae Popescu (banda roșie transcarpatică). Aici bate doar vântul și valurile montane se desfășoară unele după altele fără sfârșit. E un tablou care se modifică la fiecare pas. Cine spune că peste tot munții sunt la fel, nu cred că a călcat pe prea multe poteci. Fiecare metru schimbă unghiul de unde vezi aceleași valuri verzi, cenușii, albe, crenelate, împădurite, înroșite de rhodo sau pătate cu pufoase flori de colț. Fiecare adiere îți aduce gânduri și fapte din alte părți și din alte vremuri, fiecare fir de iarbă, fiecare ac de brad, fiecare frunză din copac sau lăsată pe pământ își are povestea ei, mică imagine a poveștii universale. În fiecare mănunchi de energie de lângă tine e tot ce s-a întâmplat și tot ce se va întâmpla pe aceste meleaguri și pe alte plaiuri și creste îndepărtate. Stă doar în puterea fiecăruia să își deschidă sufletul să audă vocea nerostită a Naturii.
În momentele de pauză mintea îmi reface traseul. Inițial doar până aici vroiam să merg. Dar cum sunt aici, strică să merg spre vârful Turcului și să fac legătura dintre munții Piatra Mare și Neamțului? În fond e doar o scurtă creastă montană slab marcată și o traversare pe TR de la lacul Găvan spre șaua de la est de vârful Țigăilor. Deci, Cezare, reformulează planul: urcă până aproape de vârful Turcului și pe piciorul Lacul Roșu cobori până la lac și intri pe traversarea marcată. Merg pe drumul de creastă bucurându-mă de alegere. De câte ori am mers pe creasta Neamțului cu urcare pe la Găvan văzusem vârful golaș al Țigăilor și îmi doream să ajung aici. Uite cum vechea dorință se transformă în realitate cum nici nu te gândești. Nu e coincidență. Acum trebuia să ajung printre arbuștii de pe Țigăi! Drumul mă duce vreo sută de metri pe creastă și coboară într-o șeuță. Mă gândeam pe unde ar pleca BR pe care sunt spre pasul Predeluș. Tot căutam poteca și marcajele pe sub vârful Turcului. Văd un marcaj puțin spre vest pe drum și îmi dau seama că marcajele vor urca pe vârful Turcului pe partea superioară a piciorului Lacul Roșu. Continui din șa pe drum la dreapta și peste vreo 50 de metri se separă două urme de ATV. Nu mai sunt marcaje nici pe cioate. Urma din stânga merge pe o văiugă spre vârf. Hai pe aici dacă tot nu mai sunt semne! După câteva minute ajung în drumul de creastă ce vine din vârf. Îl recunosc din alte ture. Mă opresc fiindcă nu am în plan creasta Neamțului. Fac dreapta pe drum și cobor pe capătul alpin al piciorului Lacul Roșu. Aici sunt acasă (adică prin locuri cunoscute)! 
Cobor spre pădure, merg pe marginea ei pe dreapta, parcurg un scurt culoar printre pini ce cresc liberi și intru în pădure. Drumul de acum larg mă conduce spre Lacul Roșu. Ce fain era aici altă dată prin zăpadă! În doar câteva minute ajung la Lacul Roșu/Găvan. Sincer nu știu de ce îi spune Roșu. Că de câteva ori am fost aici, era sau verde straniu (cum îl vedeți mai jos), sau înghețat! Poate de la frunzele de brusture din jurul lui în miez de toamnă!
Aici găsesc marcajele TR de care vorbeam. Marcajul vine dinspre Susai, traversează valea Azugii, urcă pe piciorul Lacul Roșu defrișat și de la lac continuă pe unde vă povestesc mai departe. Pe marcaje cobor în câteva minute pe drumul de exploatare puternic înclinat (doar TAF-uri pot urca sau coborî pe aici) până la valea Azugii și am sarcina să descopăr mai departe pe unde merge poteca marcată. Pe bucățica asta mai fusesem și altă dată. De aici e premieră! Merg vreo sută de metri pe vale în aval și la prima intersecție de drumuri de exploatare văd un TR ce urcă în față printre copacii căzuți. Pe o curbă de nivel urc printre crengi căzute, ocolesc câteva viroage cu izvoare unde iarna traversările cer ceva atenție și ies la intersecția cu BR de mai devreme. Locurile sunt un pic cam jalnice în locurile unde crengile căzute te opresc și te fac atent la crimele făcute de pădurari. Ce au avut ei cu copacii care doar își vedeau de crescutul lor? Văzusem și mai devreme și văd și acum stâlpii de marcaj pe care trebuie să îi urmez. Chiar mă întreb dacă or fi stâlpi peste tot pe drumul pe care acum vreo 20 și ceva de ani am explorat cu tata... 
Continui pe TR prin poieni pe lângă stâlpi sau pe marginea pădurii amintindu-mi mereu cum mă ghida tata când eu abia învățam să merg pe munte. Potecile (marcajele sunt rare) mă coboară la un drum de exploatare. Nu găsesc marcaje și urc un pic pe drum. Văd un stâlp la pădure sub mine în stânga și cobor la el. Refac poteca până la drum, revin la stâlp și cotesc la stânga (vest) prin pădure. Cobor ceva peste rădăcini și în câteva minute ies la o șa golașă. În fața mea e o stână și un stâlp de marcaj. Aici se unesc TR cu TA de mai devreme. Hai pe TA până unde îl lăsasem mai devreme! Doar 15 minute îmi ia să urc pe un drum de exploatare până la locul unde părăsisem TA pentru BR (1.2 kilometri în linie dreaptă). Mă întorc la șaua cu stână și continui pe marcaj dublu.
Dacă până acum am avut marcaje, de aici marcajele lipsesc cu desăvârșire. Potecile tot coboară prin poieni și, chiar dacă tendința este să mergi spre pădure spre stânga, trebuie să ții firul culmii. Așa am făcut de vreo două ori amintindu-mi imaginea din copilărie. Plaiul face niște insule în pădure și mergând pe lângă copaci, nu faci altceva decât să-ți lungești drumul. Când mă simt rătăcit, întreb copacii pe unde trebuie să merg și îmi indică varianta bună. 
"Nu te băga prin desiș, mai urcă puțin pe lângă noi și vei putea coborî ușor"
După un astfel de istm al pădurii în pajiște văd acoperișul unității militare Rențea. Câțiva pași și îmi iese în față gardul UM. În sfârșit un TR pe gard! Poarta e închisă și marcajele mă invită la stânga pe lângă gard (16.15). Ocolesc gardul improvizat acum vreo 2 ani de militari, intru prin ceva noroaie pe partea de jos a îngrădirii (am marcaje TR) și văd o ruptură în gard spre poartă. Nu mai văd marcaje și urc spre poarta unității. Un militar singur pe drumul spre cabană mă întreabă dacă mă poate ajuta. Îi spun să vină la poartă să stăm de vorbă de trasee. E singur de două zile și așteaptă să îi vină schimbul. Nu mai are curent și nici telefon și se plictisește teribil. M-ar invita la el la o cafea, dar eu mai am de mers. Nu reușește să mă lămurească prea mult cu traseele fiindcă ei nu urmează traseele marcate (au traseele lor speciale spre valea Gârcinului) și îmi recomandă să cobor pe drumul lor de mașină la valea amintită (16.55). Peste doar două sute de metri de la poartă am marcaje (BA, BG, BR, TR) și un izvor bogat (de unde primesc recomandare să îmi iau apă). În coborâre pe drum apusul roșu își întinde aripile spre Piatra Mare de la vest de mine. Cred că Pictorul a vrut special să îmi ofere acest spectacol efemer și unic!
După vreo doi kilometri de la poarta UM văd că TR și BG coboară la stânga spre valea Gârcinului. Gata, cobor pe aici și las BR și BA pentru altă dată (peste vf Tâlfa și muchia Cărbunarilor). E și târziu acum! Poteca coboară pe lângă vechii stâlpi de curent (pe unde îmi spusese soldatul de o variantă de coborâre), mai dispare în pădure, mai apar marcaje rare ... "Nasul" nu mă înșeală și la 17.55 ajung la drumul forestier de pe valea Gârcinului. Sunt la limita de întunecare! Schimb lanterna de la telefon cu frontala, mănânc un pic de brânză, un măr și niște salată de boeuf luată de acasă și peste o jumătate de oră pornesc la drum. Știu că sunt pe drum și nu mai pot fi probleme de orientare ca în pădure. Știu că am 7 kilometri până la DN1A și sunt tare singur în noapte. Folosesc metoda maratoniștilor, îmi pun căștile și dă-i viteza la mers! Trec de intersecția cu TG din Șura de Piatră (pe unde voi merge peste două săptămâni), ajung în 45 de minute la bariera de la canton și în încă 30 de minute la DN (19.15) (un sfert de oră pe drum și alt spfert de oră prin țigănie; băiatul de la canton îmi spusese să mă feresc de țigănie că sunt cam hoți - punctul lui de vedere). Schimb câteva vorbe cu cei de la magazin printre care sunt și țigani de treabă (întreb și de bus spre Brașov), iau un litru de apă și în 3 minute sunt la stația de bus. Pentru 2 lei (bilet) ajung la "steaguri" (lângă Mc Donald's-ul de pe calea București), nu am noroc câteva minute la ocazie, mă duc cu un taxi la gară și mă îmbarc în IC 532 de la Oradea spre București (plecare 21.25 în loc de 20.40). În București (23.50) cu un taxi ajung acasă puțin după miezul nopții, obosit după 40 de kilometri de explorat poteci de mult bătute! 

Săptămâna viitoare voi merge prin partea mai turistică a Pietrei Mari și vă povestesc cât de curând ce noutăți sunt de pe aste meleaguri!

vineri, 15 noiembrie 2013

În jurul Sitarului 19.10.2013

În jurul Sitarului 19.10.2013

Colegi de tură: Adina Budică, Eugen Ivănuș, Cezar Partheniu

"Iar trupul, bântuire pe poteci
Pândit fără odihnă de jivine
Tu, călătorul, peste mine treci
Și iei povestea vântului cu tine"
(Echo Călțun - "Poveste de iubire")

Duminică dimineață hotărâsem cu toții să mergem la un vechi prieten, Nelu (Colonelu), care este la un centru de recuperare din Balotești. Dimineața o petrecem cu Nelu (ieșim pe afară, povestim, facem gimnastică, râdem etc) și la propunerea lui Eugen, la plecare mergem spre Sitaru (prin Balotești, Caciulați, Moara Vlăsiei și Grădiștea). În microbuz ratăm intrarea spre Căldărușani și apoi și cea spre Sitaru (din vina mea fiindcă nu am insistat la șofer). Ne întoarcem câteva sute de metri și intrăm pe ulița asfaltată ce merge spre mânăstire. La ieșirea din sat se vede la marginea pădurii o stână mare și apoi drumul ce intră printre copaci. În stânga sunt niște săgeți veloturistice și barajul lacului de acumulare Grădiștea. Vom merge pe la baraj ceva mai încolo! Mai mergem pe drum circa 400 de metri și pe dreapta vedem un panou pe care e descrisă o tură veloturistică din situl Natura 2000 Grădiștea-Căldărușani-Dridu. Datele următoare sunt luate de pe panoul realizat în cadurl proiectului "Promovarea dezvoltării durabile în Situl natura 2000 Grădiștea-Căldărușani-Dridu" implementat de Clubul Ecologic UNESCO Pro Natura. Situl Natura 2000 reunește pe o suprafață de 6642,3 ha reminiscențe ale vechilor Codri ai Vlăsiei și ale salbei de lacuri și bălți care înconjurau în vechime Bucureștiul. În circuit sunt incluse lacul Căldărușani (în ale cărui ape și stuf întâlnim peste 20 de specii protejate: egrete, stârci, ereți de stuf, cormorani etc), Balta Neagră sălbatică și misterioasă, pădurea Căldărușani și elemente importante ale patrimoniului cultural (mânăstirile Căldărușani ctitorită de Matei Basarab în 1637-1638, reprezentativă ca arhitectură românească și "Sf. Nicolae"-Balamuci ctitorită în 1627 de Popa Greceanu, logofăt al lui Mihai Viteazul).

Încă 300 de metri și ajungem la mânăstirea Sitaru-Balamuci. Până la mânăstire pe stânga vedem un cioban cu oi și capre. A venit de la Câmpulung și îi e bine la câmpie "ca de-asta a și rămas". Câțiva pași și suntem la poarta mânăstirii. Denumirea Balamuci vine de la denumirea anterioară a satului Sitaru. Movila pe care e fost construită inițial mânăstirea era o insulă în mijlocul apelor Ialomiței, motiv pentru care patriarhul macarie al Antiohiei (care a vizitat mânăstirea în 1656) o numea în însemnările sale de călătorie "Mânăstirea din apă". Ulterior schimbându-se cursul apelor, fosta insulă este în prezent o movilă din lunca Ialomiței. Este atestat documentar că, încă din sec XIV, această regiune a fost proprietarea familiei Greceanu care a construit pe această moșie un furmos palat boieresc (astăzi în ruină) și biserica familiei din satul Greci. La începutul sec XVII, moșia Greci devine proprietate a mânăstirii Snagov, fiind donată de un strămoș al lui Papa Greceanu, străbunic al viitorului voievod Constantin Brâncoveanu. În 1625 Papa Greceanu răscumpără o treimea din vechea moșie. Nu se cunosc începuturile vieții monahale în zonă, prima bisericuță din lemn cu hramul "Sf. Nicolae" fiind menționată între sec XVI și XIX. În 1627 Papa Greceanu ridică mânăstirea din zid Balamuci și îi dăruiește o parte din moșia răscumpărată. În sec XVIII și XIX mânăstirea Balamuci devine metoc al mânăstirii Sărindar din București, ne-existând un act de închinare față de mânăstirea grecească "Sfinții Părinți din Ianina". Cel mai vechi document care vorbește de închinare e pisania de la intrarea în biserică. Primul hrisov domnesc care amintește despre mânăstire este cel din 15 aprilie 1631 prin care leon Tomșa întărește mânăstirii stăpânirea asupra mânăstirii Pârvulești care i-a fost închinată ca metoc. La acea dată construcția mânăstirii era finalizată și se menționează numele primului egumen al mânăstirii: Serafim. În 1632 Papa Greceanu moare în războiul contra lui Matei Basarab și acesta confiscă toată averea învinsului. Din lipsa documentelor nu avem informații despre mânăstire în prima parte a sec XVIII. Dintr-o pisanie se știe că pe la jumătatea secolului, biserica zidită de papa Greceanu se ruinase, fapt care l-a determinat pe Ieromonahul Antim (egumenul mânăstirii "Sărindar") și pe jupânul Gheorghe Greceanu să o refacă în 1751-1752. Atunci a fost adăugat pridvorul sprijinit pe coloane de piatră sculptate în stil brâncovenesc și coloanele care despart naosul de pronaos. În 1753 biserica a fost pictată în întregime de către preoții Dima și Neacșa din Brașov, dovadă fiind catapeteasma din stilul sec XVIII. Din 1778 datează prima mențiune tipărită despre mânăstire în memoriile generalului Von Bauer. În 1810 veche bisericuță din lemn încă exista într-o stare avansată de degradare. În 1859 Dionisie Fotina menționează mânăstirea printre cele de sine stătătoare, ceea ce îi dovedește organizarea și autonomia. În 1863 Alexandru Ioan Cuza înlocuiește egumenii greci cu egumeni români (pentru Sărindar și Sitaru e numit Arhimandritul Iosif Nanicescu). În 1864 prin decret mânăstirea încetează să mai fie închinată grecilor, devine independentă și își pierde toate domeniile rămânându-i doar curtea mânăstirii și inventarul acesteia. Din 1915 mânăstirea a rămas pustie, terenul arabil fiind arendat țăranilor. În 1928 doi călugări de la Căldărușani au descoperit mânăstirea părăsită și s-au stabilit acolo prin binecuvântarea starețului mânăstirii Căldărușani (mânăstirea devine schit al Căldărușanilor). Egumenul Atanasie și călugărul Martirie și-au săpat un bordei în pământ și cu ajutorul locuitorilor din Balta Neagră, schitul a fost parțial reparat și a devenit biserică parohială a satului Balta Neagră. Cutremurul din 1940 a avariat grav biserica fără a o distruge în totalitate. În 1944 un număr de 24 de călugări de la mânăstirea "Noul Neamț" (Chițcani - Basarabia) s-au refugiat aici din calea tancurilor sovietice și egumenul Protosinghelul Agatanghel Bolun a obținut spre adminsitrarea 7 hectare de la mitropolie. În 1946 devine mânăstirea de sine stătătoare "Balamuci" și apoi "Noul Neamț - Balamuci". Datorită condițiilor grele, mânăstirea devine mânăstire de canon pentru preoții indisciplinați. Prin decretul 410/1959 (scoaterea călugărilor din mânăstiri), Balamuci redevine schit al Căldărușanilor. În 1964 încetează să mai fie biserică parohială pentru satul Balta Neagră. În 1975 călugării vin din ce în ce mai mulți și se construiește un paraclis pentru slujire pe timp de iarnă. Părintele Damian Arhimandritul, pentru a putea obține autorizația de construcție, a solicitat aprobare pentru construcția unui turn de apă și a unor anexe gospodărești, iar când au început lucrările a construit un paraclis. Părintele a fost anchetat, arestat și apoi eliberat. În 1977 după cutremur turla a fost avariată și s-a decis construirea unui nou turn-clopotniță cu foișor agheasmatar la bază. Biserica veche a fost refăcută în 1962, pictura a fost refăcută integral în 1988-1993 de către o echipă de pictori condusă de Cornel Boambeș pentru exterior și restaurată în interior de pictorul Dan Ivanovici, turla "Pantocrator" fiind pictată de pictorița Popescu MAria Dragomir. După 1989 schitul redevine mânăstire de sine stătătoare. În 2001 a fost construit un nou ansamblu monumental la intrarea în mânăstire. Obștea mânăstirii de 20 de viețuitori se află sub povățuirea duhovnicească a starețului ieromonah Natanael Haraga.

Intrăm puțin în mânăstire la slujbă, ne plimbăm prin curtea mânăstirii foarte frumos întreținută, prin cimitirul din spatele mânăstirii găsim mormintele unor stareți și ctitori restauratori. Pe mormântul lui Damian Arhimandritul (1914-2003) găsesc un fain verset biblic: "Vă las amintire: Și acum rămân acestea trei: credința, nădejndea și dragostea, iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I-Cor 13-13). În spatele noii biserici câteva femei lucrează de zor la curățatul legumelor pentru zacuscă. Pe lângă chilii ies puțin cu Eugen pe malul vechii insule, revenim și o până găsim pe Adina la ieșirea mânăstirii, vedem o hartă cu obiectivele culturale din județul Ilfov. Sunt câteva ;)!






De la ieșirea din mânăstire luăm câteva mere dintr-un pom și ne continuăm plimbarea. ne întoarcem până la baraj "urmând" traseul veloturistic. De fapt pe aici sunt doar drumuri făcute de oameni care au venit la pește sau care au case spre Căldărușani sau spre Balta Neagră. La baraj un tânăr strângea cu plasa pește pentru păsări (pentru că ei s-au săturat de atâta pește). Sunt cărășei mici cam ca hamsiile și îl întreb dacă nu îmi dă și mie o pungă de pește (mi s-a făcut poftă :D). Din două mișcări îmi umple o pungă cu pește (bun a fost vreo două zile fiindcă l-am făcut chiar în acea seară!). Îi mulțumesc pentru pește și Adinei pentru a doua pungă și ne explică pe unde ajungem la Căldărușani (tot pe drumul de lângă pădure). E ora 17.30 și sperăm să ajungem cât de repede. Mergem pe o parte a barajului până la capăt (partea nordică față de gura de scurgere), la capătul ei dăm de un drum de căruță pe care jungem la stânga la casa unui colonel. Alesese situl Natura 2000 pentru liniștea de aici! Ne explică variante de ajuns spre mânăstire și pornim pe drumul de pe marginea drumului. Câteodată e puțin cam mult noroi pentru adidașii albi ai Adinei :D! Mergem pe drumul dintre arătură și pădure, ne oprim puțin la un moment dat pentru niște poze de apus, la marginea lacului Căldărușani trecem un canal de scurgere și intrăm pe o potecă pe la marginea stufului (o explorare care cere mai mult!), continuăm prin pădure printre crengi și frunze căzute pe traseul cicloturistic (din când în când avem săgeți ca marcaje) și la 18.30 dăm de un vechi canton silvic părăsit. Moment de decizie: continuăm sau ne întoarcem? Eu sunt echidistant chiar dacă mi-ar place să continui chiar și nocturn! Eugen lucrează mâine de dimineață și Adina ar vrea să ne întoarcem! Decizia e simplă și de comun acord: întoarcere la 180 de grade pe drumul cunoscut! La Căldărușani ajungem altă dată! Pe poteca pe care am venit (cu ceva variantă prin pădure ca să ocolim stuful) ieșim peste canalul de mai devreme și continuăm chiar pe malul fostului lac pe un dig de pământ. Speram să putem trece cumva la asfalt! Intrăm pe un drum de căruță prin stuf și după vreo 200 de metri ne blocăm într-o baltă adâncă. Înapoi și pe la baraj că e mai sigur! Drumul ne duce pe marginea betonată a lacului și la barajul unde luasem pește! Pe urmele de car ajungem la asfalt și apoi la drumul principal (19.30). Prindem un microbuz care ne duce până la intrarea în cartierul Pantelimon și de aici fiecare merge cu transportul în comun spre casă!










miercuri, 13 noiembrie 2013

Flăcări în Crai 12-13.10.2013

Flăcări în Crai 12-13.10.2013

Colegi de tură: Carmela și Andrei Mușu, Florin Stoia, Emil Engel, Cezar Partheniu

Tura a fost total neprevăzută şi neplănuită. Nu mă gândeam să plec două zile chiar în muntele meu drag. Pe miercuri-joi aveam un plan de o plimbare de o zi în Bucegi pentru "pădurea în flăcări". Nu era nimic sigur şi joi seară la întâlnirea de la Schiller (proiecţii montane) nişte prieteni spun ceva de o tură în Crai. Eu nu zic nimic fiindcă nu mă gândesc la posibilitatea asta şi las alţii prieteni să clarifice situaţia. Vineri pe la prânz aflu că am şi eu un loc în maşină dacă vreau să vin. Normal că vin, dormim în cort şi căutăm să cheltuim cât mai puţin. Plecarea e vineri seara şi ca urmare când ajung acasă, doar arunc câteva haine şi cortul în rucsac şi la 19.00 ne întâlnim la Obor. Întârzierea a venit şi din faptul că mai devreme la cumpărături intrase unul cu maşina în maşina Carmelei şi au pierdut timpul cu amiabila! Pe la 19.30 pornim la drum prin Pipera, autostradă până la Ploieşti, valea Prahovei, Pârâul Rece, Râşnov, Zărneşti şi Plaiul Foii (mai precis pensiunea Dianthus). Carmela şi Andrei rezervaseră o cameră şi restul stăm la cort. Avem trei corturi şi montăm doar două, unul Florin şi al doilea Emil. Eu dorm cu Florin şi Emil doarme singur în cort pentru protecţia celorlalţi contra sforăitului :D! Până să montăm corturile, mâncăm (sănătos?) de seară ;). Cumpăraseră ei pastramă, legume, cartofi, brânzeturi şi alte alea. Undeva după miezul nopţii mergem la somn fără un plan clar pentru mâine.

Ziua 1 - 12-10-2013

Dimineață nu ne grăbim prea mult cu plecarea. În fond am venit să admirăm simfonia culorilor și nu neapărat pentru un traseu. La masa de dimineață analizăm mai multe propuneri și optăm pentru o plimbare pe Padina Șindileriei. Cum nu avem o țintă precisă, viteza e pe măsură! Mergem cu mașina până la prima intrare spre schit, mai urcăm puțin doar cât să nu o lăsăm  în drum și de aici pornim agale la deal. Fiindcă pe aici nu e traseu marcat, glumim pe seama noastră și ne ferim de amenzi ;). Găsim un drumeag în pantă, ajungem la poteca marcată cu BA (Zărnești-Colțul Chiliilor-Diana-Șaua Padinei Închise-Curmătura-Prăpăstiile Zărneștilor-Zărnești) chiar în mijlocul unui grup de elevi ce urcau până la schit. Mâine e hramul schitului, Sfânta Parascheva! Ce îmbulzeală o fi la Iași! Mergem cu grupul și cu povești înșirate pe vreo sută de metri (copiii abia mai suflă de efort, noi zburdăm!), la izvor depănăm cu ei ultimele povești și noi începem să urcăm spre Diana (cam pe la ora 12.30!).



Într-un sfert de oră ajungem pe urcușul plăcut prin pădure la intersecția cu CR (adică marcajul Padinii noastre). Lăsăm BA în circuit în față și noi vom urca la stânga spre îngusta intrare din vale.

Trecem de Săritoarea cu Scară (denumită așa fiindcă aici la început a fost o scară de lemn), admirăm pereţii din stânga şi din dreapta noastră şi grohotişul deocamdată acoperit de iarbă pitică. Nu ne grăbim şi tot ne oprim din doi în doi paşi la poveşti. Vedem că sunt trei băieţi în faţa noastră şi aşteptăm să dispară după colţ pe grohotiş pe stânga. Suntem în faţa marelui amfiteatru din stâncă şi parcă nu ne mai vine să mai urcăm. În plus ne şi întâlnim cu trei montagnarzi adevăraţi şi vechi: State Moldoveanu, Viorel Olteanu și Mihai Barbu. Ne lungim la poveşti până pe la 18.30 când considerăm că e cazul să coborâm spre maşină. Pe ei îi lăsăm să-şi urmeze drumul dinainte stabilit spre creastă.





Cam pe la 19.00 suntem la Săritoarea cu Scară. cobor direct pe surplombă după Carmela şi Andrei şi vreau să îmi facă şi mie cineva o poză "de facebook". Cum prima poză nu reuşeşte, revin pe cablu pentru a doua serie de poze. Figuri pe stâncă...
Coborâm pe acelaşi drum la maşină puţin după lăsarea întunericului, mergem până în Zărneşti de facem rost de slană şi pălincă (ceapă avem pentru pachetul complet pentru "ardeleni"). Cu maşina revenim la Dianthus, ne apucăm iarăşi de masă, grătar şi voie bună şi undeva pe la miezul nopţii cam batem în retragere. Strângem totul de pe masă într-o pungă pe care o lăsăm sub grătar. Dimineaţă va fi împrăştiată de pisici şi probabil de marele leneş ciobănesc (un animăluţ mai mare decât o oaie şi lăţos cât se poate)! Ne retragem la somn şi eu aleg să dorm afară. Aseară mi se umezise sacul pe exterior de la condensul din cort şi nu mi-a plăcut asta. Îmi iau izoprenul şi sacul de dormit şi mă culc pe terasa din lemn unde se poate ieşi doar din sala de mese. Aşa bine am dormit şi doar spre dimineaţă lăţosul şi un musafir de la pensiune au trecut miraţi pe lângă mine. mereu îmi voi aduce aminte de o noapte din refugiul Funduri când aparent eu am dormit cel mai chinuit şi de fapt a fost cel mai odihnitor somn posibil. La fel şi acum!

Ziua 2 - duminică 13.10.2013

Ca și ieri, nu avem absolut nici o grabă. Suntem doar la relaxare! Eu mă trezesc mai devreme fiindcă lumina nu mă mai lasă să dorm, mă mai învârt un pic în sac până iese și Emil din cort, reîncălzim grătarul de aseară, Florin se duce să ia lapte (nu are noroc la stână și vine fără "pradă"), ne lungim la masă și la strâns cortul și Andrei nu poate să mănânce nimic datorită unor arsuri destul de urâte la stomac. Are însă poftă de papanași și pentru asta mergem la Plaiul Foii la restaurant. Doar el mânăncă ceva din meniu, eu mai rod două mere și ne jucăm cu un pui de rotweiller. Cred că are doar câteva luni și sare după ceva în iarbă. E o broscuță pe care o rostogolește pe toate părțile. Ce chinuită e! Ocupăm un pic câinele cu mângâiatul și Emil salvează broscuța pe o frunză. Sperăm că își va reveni. Îi onorez cu o poză pe pod (Carmela între Emil și Florin) și ne întoarcem la Dianthus. Strângem corturile și facem curățenie "la locul de muncă" și Carmela (fiind "de-a casei" - au stat de câteva ori la Dianthus) ține să ne arate camerele și sala de sport. Foarte faine amenajările din lemn de peste tot (bucătării, holuri, camere, sala de sport). Că tot am ajuns aici, Carmela ne provoacă la câte o partidă de tenis de masă. Doar eu nu răspund la provocare, restul iau bătaie de nu se văd! "C-așa e-n tenis...". 
Ce facem azi? Emil propune să mergem prin Măgura la doamna Runceanu. Așa mult îi place acolo. Și are și de ce fiindcă eu nu voi avea răbdare și voi bălăuri puțin pe Măgură. La 14.00 plecăm de la Dianthus, trecem prin Zărnești, pe la Fântâna lui Botorog și urcăm spre Măgura (o oră). La o intersecție de drumuri Emil vrea să oprim să ia o bere (de fapt vreo trei beri). 
Satele Măgura, Peștera, Ciocanu și până spre Dâmbovicioara sunt situate pe o platformă delurită la 1000-1100m altitudine. Casele par risipite pe pășuni și sunt cuprinse de o armonie a locului pe care oricine o compară cu cocheta Elveție.  De fapt zona mai e numită și "Elveția României"! De pe un panou aflat pe circuitul tematic aflu că zona a fost locuită cel puțin din epoca bronzului (60.000-40.000 î.e.n.), dovezi fiind obiecte de uz gospodăresc și de podoabă descoperite la Peștera. S-au găsit piese de ceramică dacică modelată cu mâna și ceramică din perioada postromană (sec III-IV e.n.). Din sec IV-XVI nu există dovezi scrise, dar denumirile instrumentarului și produselor pastorale și portul popular (identic cu cele de pe Columna lui Traian) constituie mărturii ale menținerii obștei sătești în care legile nescrise formau "obiceiul pământului". Satele brănene apar menționate din 1729 când autoritățile austriece aveau interesul să "strângă" dările de la fiecare cap de familie. În acest an într-o "listă a colibașilor" brăneni apar satele Moieciu de Jos, Coacăza (Peștera), Valea Lungă (Cheia), Zbârcioara (azi parte din Moieciu de Jos) și Moieciu de Sus. Satul Măgura este consemnat abia în 1869 doar pentru că veniturile acestuia erau nesemnificative pentru imperiul austriac. Până în 1848 satele moiecene aveau statut de "sate supuse sau dependente de orașul Brașov" și sunt întâlnite în documente sub numele de "divizii". Prin desființarea iobăgiei brănenii devin liberi și treptat își recapătă proprietățile. În timp satele brănene vor cunoaște diferite arondări ("comune politice" cu administraţie proprie, plasa Bran, comuna Moieciu cu satele Moieciu de Jos, Peştera, Moieciu de Sus, Cheia, Măgura, Cheia, Drumul Carului). Ca un paradox, satele moiecene au înflorit în perioada regimului comunist deoarece aici nu s-a putut face cooperativizarea agriculturii (a fost încercarea întovărăşirilor care a dat greş). După cum ştiţi cu toţii, zona Bran-Moieciu este una din cele mai căutate zone din România.
Eu nu mai am atâta răbdare de bere și de povestiri (îmi cam "fierb" picioarele) la Runceni și pornesc agale pe o uliță în sus spre coada Gălbinarei. Iniţial mă gândeam doar să urc până în culme. Trec printre case faine din lemn şi prin grădini pline de mere, urc pe un şanţ de noroi şi ies pe tăpşan. Încerc să mângâi o juncană timidă care pleacă de lângă mine şi urc mai departe. În creastă mă opresc la o fostă casă din lemn, admir Crăiasa şi ieşirea văii Prăpăstiilor şi parcă mă atrage Gălbinarea ca un magnet. Anunț pe Carmela unde sunt și îmi spune să merg înainte că vin și ei pe scurtătură (vroiam să ajung pe pietrele cele mai înalte).




Pornesc spre primii copaci la deal și pe dreapta (sud) muchiei dau de o potecă de sat ce apre să traverseze muntele. Urc un pic până în șa și urc dreapta spre pădure printre pietre acoperite cu mușchi. Panta crește și în față dau de un perete stâncos. Încerc o săritoare verticală care m-ar fi scos peste perete. Nu reușesc să urc fiindcă e prea expus, cobor pe sub perete, merg pe sub el până la un alt vâlcel mai puțin înclinat și folosind niște crengi-mâner ies deasupra primului perete. Nu prea am în ce direcție să pozez fiindcă totul e haotic: copaci și crengi căzute, adâncituri în pământ, covor de frunze uscate și ace de pin... Continui pe linia muchiei printre căzături, mă strecor printre crengi încurcate și după 40 de mintue de la plecare ies în prima poiană lungă printre tufe de ienupăr. Simt sălbăticia care mă înconjoară și împlinirea de călător-explorator îmi pătrunde în toată ființa. Am din ce în ce mai multă energie de a căuta și a inspira fiecare frunză, fiecare tufă, fiecare fir de iarbă. Pentru noi (cei ce nu se încadrează în majoritate și care pătrund fiecare colțișor al Mamei Naturi) să fii chiar și pentru câteva clipe sau ore în verdele pur înseamnă energie și inspirație pentru multe zile :)!
În stânga mea sunt două sălașe de vară cam dărâmate, dar posibile adăposturi de iarnă pentru vreun we mai liniștit. Îmi place construcția lor (piatra la bază pentru rezistență și lemn în partea de sus), trec pe lângă ele și urc spre pădure tot înainte.
Prin pădure trec un gard mic de piatră și o potecă firavă mă conduce spre a doua poiană mare. În dreapta e un sălaș pe care îl surprind din spate și apoi din față (cu Crăiasa în fundal) și mai în față e teren "cunoscut": pentru puțin timp intru pe poteca marcată cu BR pe care fusesem acum câteva luni. Merg până în șaua dinaintea vârfului Gălbinarea și ies din poteca marcată. De aici marcajele fac stânga pe la un alt sălaș și ocolesc muntele pe nord. Eu vreau să urc spre stâncile verticale și golașe din față.


Mă îndrept spre perete căutând un vâlcel pe care să urc. In dreapta spre capătul peretelui nu am nici o soluție. Totul e vertical! Merg mai în stânga printre copaci și găsesc un mic pasaj înclinat cam pe la 70 de grade. Am prize bune și reușesc să urc fără mari probleme. Pentru prima dată văd stâncile cele înalte ale Gălbinarei. Sunt deasupra peretelui și merg un pic spre capătul lui. Nici gând să continui pe aici fiindcă totul e căzut vreo 7-8 metri mai jos! Sunt deasupra ramurilor tuturor copacilor din jurul meu! Caut să mă întorc spre "hornul" meu, nu îl mai găsesc și dibui o brână ce coboară sub perete. Cobor sub un perete de vreo 4 metri pe o brână plină de frunze și ajung în șaua ce leagă culmea mea de Gălbinarea. Parcă mai am ceva de cercetat pe aici! Trec pe lângă o panseluță sălbatică ce colorează maroniul frunzelor.



Cobor puțin din șa spre sud, las în stânga câteva juncane și îmi croiesc drum prin poieni spre pereții Gălbinarei. Mă sună Carmela fiindcă nu știa pe unde sunt și nici ei nu mai vroiau să mai stea prea mult. E ora 16.10 și mai avem ceva de plimbat. Îi spun că mai am un pic să ajung sub pereții cei mai de sus și de acolo intenționez să cobor prin șaua Măgura. Urc printre copaci pe o pantă de 45 de grade și ajung chiar sub perete. Înaintează, Cezare, dacă mai ai pe unde! Găsesc o brână îngustă care pare să mă ducă spre perete și mă blochez la un vâlcel aruncat de sub mine spre pădure. Clar nu pot merge pe aici! Mă întorc pe unde am venit și găsesc o brână care mă urcă pe o pantă destul de scurtă până la un pinten pe care e o mică cruce. Mai târziu Emil îmi va spune că știa de crucea asta! El a fost de mai multe ori prin zonă!

De la cruce îmi zic că pot să mai urc un pic până pe vârf chiar dacă mă grăbesc la colegi. Urc un pic printre pietre și în doar câteva minute sunt pe vârf (16.20). O sun pe Carmela.
"Uitați-vă pe pietre cel mai sus. Vedeți un punct portocaliu?"
"Da, dă din mâini să te vedem...Oau, ce sus ești!"
"Da, eu sunt!"
"Cum ai ajuns acolo?"
"Printre stânci... am găsit vâlcele până aici!"
"Și pe unde cobori?"
"Merg spre șaua Măgura și de acolo cobor pe marcaj TA până în Măgura. Vin cât mai repede!"
"Nu te grăbi, te așteptăm!"
De aici pot vedea "Elveția românească" aproape în totalitate. E tare fain de aici de sus! Cobor rapid spre șaua Măgura și tufele de ienupăr mă conduc până sub șa. Sunt încântat că găsesc mereu alte drumuri decât cele pe care am fost până acum. La ieșirea din pădure/tufișuri văd că sunt niște oi în față. O singură temere am: câinii! Nu vreau să am de-a face cu ei. Cum nu îți dorești răul, nici nu vine spre tine! Câinii sunt tolăniți undeva pe lângă cioban și nu dau semne de agresivitate. Salut ciobanul de la distanță și cobor pe lângă oi spre poteca marcată.


Din șa cobor pe marcaj pe curba de nivel și în momentul în care poteca cotește la stânga spre primele case, eu sar peste un gard și țin direcția spre biserică. Culorile mă însoțesc în stânga (spre case) și în dreapta (spre Gălbinare) și mereu îmi întorc privirea spre ele. Nu știu dacă sunt eu nesătul de frumusețe sau doar frumosul mă cheamă la el! Fiecare casă, fiecare copac, fiecare văcuță, fiecare potecuță rătăcită pe deal, fiecare vâlcel pe care trebuie să îl traversez, fiecare unghi spre biserica satului, fiecare lucru parcă îmi spune "Uită-te și la mine! Fă-mi și mie o poză :D!" De aici și seria pe care o vedeți mai jos :D!












Se apropie de ora plecării. În câteva minute cobor pe lângă un câmp de brândușe, ajung la drumul principal și în două minute sunt la mașină. Colegii mei tocmai ce aduceau sticlele de lapte la mașină, îmi schimb tricoul cu unul uscat (că nu e furmos să murăresc mașina) și pornim pe drumul pe care venisem eu. După un timp Emil recunoaște că nici el nu a mai fost pe drumul ăsta. Ținem drumul tot în față, mai întrebăm de două ori dacă suntem pe drumul cel bun și ajungem până jos în Moieciu. Nu eram foarte siguri că ieșim bine și la asfalt am realizat că suntem la ieșirea dinspre Măgura. Drumul e foarte frumos și ne dă câteva motive să ne mai oprim.






Ultima imagine este făcută de la locul de popas de mai sus de Moeciu înainte sî înceapă curbele spre Fundata! De aici mergem întins spre Câmpulung, Târgoviște și București și debarcăm pe seară la Piața Victoriei pentru ca fiecare să meargă spre casă (21.30).

Tare m-am bucurat de colegii de tură și de toamna care și-a amestecat culorile într-o pictură irepetabilă! În fiecare săptămână Natura se îmbracă în altă rochie și putem să o admirăm cu alți și alți ochi!