luni, 29 aprilie 2013

Solo pe Clăbucetul Taurului 17.03.2013

Colegi de tură: doar eu

Sâmbătă am treabă în Bucureşti şi mă gândesc că ar trebui măcar o zi să ajung acasă pe Munte. Sunt tare nehotărât în privinţa traseului şi nu s-a arătat nimeni interesat de vreo tură. Aşa că dimineaţă înainte să ies pe uşă, îmi fixez traseul. Gândisem eu mai demult un traseu pentru schiuri de tură (bine că nu le-am luat acum că bodogăneam ceva lipsa zăpezii în prima parte a traseului): Predeal-Susai-Clăbucet Plecare-Gârbova-Clăbucetul Taurului-Azuga. Nu s-a arătat nimeni doritor (să apară în gară la ora obişnuită de plecare 6.35 sau în tren - deşi am mers cu câţiva de la Floare de Colţ Bucuresti) şi am pornit solitar în tură. La 9.45 debarc în Predeal şi pornesc spre Cioplea. Acum hotelul vechi de la 1110m altitudine se numeşte Belvedere şi şi.a păstrat aspectul de trambulină. Pe BR urc spre Susai lăsând în stânga PA spre Piatra Mare şi mai sus CR spre acelaşi masiv. Eu acum nici măcar la Susai nu îmi propun să ajung! Pe prima bucată de traseu am fost acum foarte mulţi ani cu tatăl meu şi vroiam să îmi mai amintesc câte ceva. Cu 15 minute înainte de Susai (adică înainte să urc panta finală) sau la o aproape o oră de la plecarea din gară, schimb marcajul în CA spre Clăbucet plecare. Îmi aduceam aminte că pe aici mergi ceva timp pe culme şi apoi urci o pantă finală spre Clăbucet.
În 17 minute ies din culoarul de pădure într-o poieniţă de unde văd panta finală şi capătul staţiei de telescaun de la Clăbucet plecare. Deci nu mai e aşa cum îmi aminteam eu din copilărie: o pantă prin pădure! Acum e ditamai pârtia! În 20 de minute ajung la pârtie, dau un mesaj şi încep să urc pe pârtie pe margine. Un schior în coborâre cu băiatul lui se opreşte şi mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva. "Mulţumesc, doar dau un mesaj!". Râd în sinea mea când citesc ce scrie pe panoul de avertizare: "Se sancţionează accesul pe pârtiile sau traseele de schi pentru agrement fără echipament adecvat pentru practicarea schiului şi snowboardului". Şi eu acum ce fac că nu am echipament şi trebuie să urc pe pârtie că pe aici sunt semnele?
Urc pe marginea pârtiei, mă bucură tare când văd un monitor de schi-salvamontist cu doi copilaşi după el în cristiane şi alţi câţiva schiori (foarte puţini) înainte de a ajunge în vârful pârtiei la staţia de telescaun. La telescaun era şi normal să întâlnesc şi câţiva borderi nehotărâţi dacă să coboare sau nu. Ei stau la poveşti, eu urc în viteză pe lângă ei şi cu ocazia asta aflu şi eu numele pârtiei: Cocoşul! Urc pe lângă fostul hotel Clăbucet plecare şi mai departe pe TA cobor spre Gârbova.

Când ajung la grupul de mai sus, văd că o tipă se chinuie să le facă o poză celorlalţi. Mă ofer şi fac o poză întregului grup, inclusiv unor câini jucăuşi care se gudurau pe lângă ei. Pornesc mai departe în ritm rapid fiindcă nu am de ce să stau la Gârbova. Din ultima experienţă cu oamenii de aici (răceală şi afacerism) mi-a pierit cheful de a mai opri la cabana gârbovită. Doar mângâi un căţeluş în faţa cabanei (12.07) şi pornesc susţinut spre Clăbucetul Taurului. Aud din spate pe cei din grup care îmi admiră viteza. Urc fiecare treaptă a muntelui şi nici una nu mă dezamăgeşte. vazusem că sunt mai multe!
La 12.25 ajung pe vârf. Mă uit spre Bai, totul e negură. Mă uit spre Bucegi, totul e negură. Vedeam masivele doar cu ochii minţii, căci ceaţa, norii şi ninsoarea acopereau totul. Mă uit spre Neamţului, totul e negură. Mă uit în spate spre Piatra Mare şi Postăvar, totul e negură. Ştiu că nişte prieteni sunt la Piatra Mare, îi salut în gând (aşa cum făcusem şi după Cioplea înainte de a intra pe traseul marcat ceva mai devreme) şi mă aşez pe rucsăcel să mănânc. Eu am bafta (dorită?) să am mereu deasupra o fereastră de nori şi pot vedea cum bulgării cenuşii se joacă în grabă cu fulgerele albe, cu păturile ce se dau la o parte una pe alta, cu perniţele pufoase date în lături de fraţii mai mari... Mereu sunt fascinat de jocul nerepetabil al norilor! Bag pe sub mustaţă nişte caşcaval cu ardei gras şi cu pâine, liniştesc şi o eugenie, dau câteva mesaje dragilor prieteni care sunt pe Oslea şi în alte insule "dincolo de nori" şi în 20 de minute mă gândesc că e cazul să pornesc mai departe la drum. Mai ales că sunt pe teren nou pentru mine! Văd nişte urme foarte vagi şi instinctul mă conduce pe aceeaşi direcţie ca şi până acum. Cobor rapid din vârf, trec printr-o plantaţie de fag prin care îmi fac loc spre capătul de jos al piciorului de munte. De menţionat că acum sunt în afara traseului marcat. Înainte de vârf văzusem că marcajele merg pe dreapta vârfului (vest) prin pădure. După plantaţie regăsesc marcajele care vin din pădurea din dreapta mea şi continuă pe piciorul Clăbucetului în jos spre Azuga.

După 35 de minute de la plecarea de pe vârf văd pe un fag o săgeată indicatoare spre stânga. Bună de urmat că altfel aş fi mers pe culme mai departe în jos până la DN1! În 15 minute ies la primele case şi Bucegii mi se arată în dreapta. Interesantă vreme acolo sus!
Mă opresc câteva minute pe o bordură pe strada Parcului, cobor în centru pe lângă parcul central, las Sorica în stânga şi la dreapta ajung la DN1 (14.20) şi apoi la gară. Mai am puţin de aşteptat chiar şi până la primul regio (rar m-am întors cu acesta acasă) la 15.23. Cam pe la 19.00 sunt în Bucureşti încântat că am respirat încă o dată Munte (aşa cum spune bunul meu prieten Dinu Mititeanu).

După cum vedeţi şi o zi liberă se poate transforma într-o frumuseţe atunci când eşti pe Munte sau în Natură!

Pe Dunăre la Olteniţa 10.03.2013

Pe Dunăre la Olteniţa 10.03.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Adina Budică, Alina Ionela, Eugen Ivănuş, Andrei Bergheş, Mihaela, Ana (11 luni) şi Marcel Stamate, Cezar Partheniu

Săptămâna trecută am fost la Dunăre în dreptul cetății romane Capidava. Acum vom urca un pic până în dreptul orașelor Oltenița și Turtucaia/Tutrakan. Am vrut mai mult să venim aici pentru că este un loc în care nu am fost până acum. Și par să fie câteva obiective interesante: Muzeul de Arheologie (unde este bine reprezentată civilizația Gumelnița, una dintre cele mai vechi civilizații culturale din lume, mil V î.e.n.), Turnul de apă cu Muzeul de Artă din interiorul lui, o biserică din zid din 1855 și portul turistic. La fața locului situația e alta.

La 8.10 suntem în gara Titan Sud (mai puțin Ilinca  și Andrei care vin cu trenul următor și familia Stamate care va veni mai târziu) de unde luăm trenul spre Oltenița. Linia aparține companiei particulare Trans Feroviar Calatori și costul unei călătorii până la Oltenița este de 7 lei (prețul maxim în funcție de distanță - 60 km). În comparație cu situația liniei dinainte de privatizare, acum e foarte curat, toată lumea merge cu bilet, controlorii sunt foarte amabili. Chiar de e tren de rată, condițiile sunt ok. Se compară cumva cu trenurile locale italiene (Milano-Tirano). Pe tren scrie despre o ofertă interesantă: "Vrei să mergi cu NAȘU'? TFC îți dă ocazia!" În mai puin de două ore ajungem la Oltenița, orașul unde nașul meu a fost chirurg nilte zeci de ani. Spre centru întâlnim lângă Casa de Cultură Monumentul Eroilor oltenițeni pe mijlocul bulevardului Republicii. După giratoriul din centru în dreapta intrăm pe bulevardul pietonal Argeșului.
Îmi ies în evidență Casa Creației (sediul PNL, ARD și niște birouri medicale) și o librărie/papetărie/magazin foto "Edelweiss" (oare de ce mi-a ieșit în evidență numele ăsta?).

În capătul străzii lângă parcul Oltenița se vede Turnul de Apă (închis!). Continuăm pe bd. Tineretului (eu aș fi vrut să intru cumva și în turn) și ne oprim puțin la biserica "Înălțarea Domnului" ridicată în 1937-1939, consolidată în urma cutremurului din 1977 și resfințită în 2006. Vis-a-vis de biserică se află moara Dunărea, monument istoric construit în 1913.

Stăm câteva minute în biserică şi puţin pe o bancă din faşa bisericii.O fătucă de vreo nouă anişori stătea spăşită pe bancă. Adina intră în vorbă cu ea şi fata ne spune că a fost gonită cu surorile ei de la o altă biserică pe mitov că are râie. Nu ştiu de o fi sau n-o fi adevărat, noi n-am căpătat nimic şi sincer mi se pare josnic din partea unui om al bisericii să alunge copii bolnavi. Printre învăţămintele creştine nu e printre altele şi grija faţă de cei sărmani? Măcar că am vorbit cu fata şi nu ne-am ferit de ea şi cred că am bucurat-o puţin.

Ne întoarcem la Turnul de apă fiindcă vroiam să ajungem până la Argeş. Trecem prin parcul Olteniţa unde pe un perete vedem un citat fain: "Paginile cărţilor pe care le împrumutai de la mine îţi ungeau palma ca un câine credincios". Ieşim pe bulevardul Mărăşeşti, trecem pe lângă Aqua Park şi Parcul nou (după părerea mea cam sec şi pustiu) şi ieşim din Olteniţa pe DJ 41 până la podul arcuit care trece peste Argeş. Spre SE vedem vreo doi kimetri din Argeş şi apoi acesta face o curbă la stânga unde dispare din vizor. De-am şti că mai încolo ne vom întoarce pe aici... Vedem că s- înnorat puţin şi dinspre Chirnogi pare să vină şi ceva ploaie, facem 180 de grade şi revenim în oraş. Pe bulevardul Argeşului, strada Nicolae Bălcescu şi strada Pescarilor ajungem la piaţă (cu miros de mici şi bere) şi pe Republicii ajungem imediat la biserica Sf. Nicolae. În curtea bisericii vis-a-vis de o scenă foarte patriotică e o fântână unde "Omule! Stai şi te odihneşte, bea apă şi te răcoreşte!". Ne miruim şi pornim mai departe spre muyeul de arheologie aflat pe strada Argeşului la numărul 101. Muzeul a fost înfiinţat "în anul 1957 având la bază o colecţie formată din 902 piese arheologice, care a fost donată statului de către colecţionarul de antichităţi Barbu Ionescu" (informţie luată de pe panoul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului). Degeaba e programul afişat (zilnic 9.00-17.00, luni închis) că acum e închis şi nu se ştie când se va deschide.
De aici urmăm strada Argeşului până la biserica de lemn "Sf. Gheorghe". Ajungem chiar când preotul se pregăteşte să închidă biserica şi doar Adina şi Alina apucă să intre în biserică. Eu cu Eugen citim pe un panou cum e să stai "de vorbă cu Dumnezeu", ce sfaturi să dăm, cum să ne ferim de diavol şi aflăm câte ceva despre iad. Sunt informaţii interesant explicate care merită citite de oricine, religios sau nu.
Cât stăn în curtea bisericii pentru o scurtă pauză de masă, mă sună Marcel că au ajuns (el, Mihaela şi Ana) în Olteniţa. Mă sunaseră mai devreme şi le-am spus unde suntem şi că sunt mai mult decât bineveniţi. Aşa că ne prind la masă, mai stăm de vorbă şi ne bucurăm de vioiciunea Anei. Pentru nici un an cât are, merge foarte bine, e mereu zâmbăreaţă şi curioasă. Cam tot ce o atrage, bagă în gură :D! Mă sună şi Andrei că a ajuns cu Ilinca în Olteniţa şi Marcel ne propune (fiindcă e cu maşina) să ne ducă în mai multe serii până la port unde să şi facem un mic picnic. Eu merg cu Mihaela şi Ana în prima serie, Adina, Eugen şi Alina în a doua şi au mai rămas Andrei şi Ilinca. Fiindcă marcel nu îi cunoaşte, merg eu cu el cu maşina în oraş şi îi recuperăm de la Billa. Odată adunaţi cu toţii, ciugulim câte ceva şi pornim în gaşcă mare şi viteză mică spre portul turistic.

La întoarcerea spre maşină apar nişte nori care îi pun pe gânduri pe Marcel şi pe Mihaela. Grija mare îi pentru fetiţă! Aşa că se hotărăsc să meargă acasă. Alina, Eugen şi Adina vor şi ei să meargă la Bucureşti şi vom rămâne doar trei din tot grupul mai departe (că doar nu ne-om întoarce la 14.30 în Bucureşti). Pornim pe malul Dunării în ideea de a ajunge măcar până la vărsarea Argeşului în bătrânul fluviu. Mergem pe drum şi până la o bază a unei firme de construcţii (pentru materiale extrase din Dunăre) ne ajung colegii din spate cu maşina. Credea Marcel că se poate merge mai mult. Aici ne despărţim şi noi pornim pe digul cu dale de piatră. E aşa de cald că ne arde soarele la început de martie. Ajungem la un ponton betonat de unde vedem Turtucaia pe partea cealaltă şi portul vecinilor de după Dunăre. Mergem până la Argeş şi coborâm pe nişte scări la apă chiar în punctul de vărsare. Ce sentiment interesant ai când ştii de unde pleacă un râu şi ajungi unde se varsă. La un alt nivel simţeam în ianuarie când am ajuns aproape de Schwarzwald de unde vine marea Dunăre. În minte îmi sună mereu "Valurile Dunării"...






Urcăm câteva sute de metri pe Argeş pe malul stâng, trecem pe lângă un alt ponton betonat (probabil parte din proiectul de canalizare a Argeşului) şi ajungem la un pod format din două conducte groase şi câteva cabluri. Propun să trecem podul şi pe partea cealaltă să mergem pe Argeş în sus. De aici începe partea nouă şi pentru Andrei fiindcă până aici mai fusese cu altă ocazie.


Suntem pe malul drept al Argeşului în amonte de vărsare şi urcăm prin lunca Argeşului/Dunării aproape de apă pe o mare curbă a apei. În încercarea amintită mai sus de a face Argeşul navigabil, bucla e tăiată de o încercare de port, acum rămasă ca ruină sau ca un fost templu grecesc din care au rămas doar coloanele.
 Când jungla devine prea deasă, urcăm pe malul de pământ ce apără terenurile arabile dintre Argeş şi graniţă (vedem Turtucaia pe malul celălalt al Dunării) şi mergem pe drumul forestier de pe el. Trecem pe lângă cantonul silvic nr. 1 din Chirnogi, mergem spre vest paralel cu apa şi ajungem puţin înainte de podul la care fusesem mai devreme. Intru în vorbă cu un cioban din Chirnogi (mai are de dus oile vreo trie kilometri până la el în sat, îmi spune că ar trebui să mă însor şi că e norocoasă cea care mă va lua!) care îşi ducea turma acasă şi îmi spune că tocmai ce am ocolit un mare câmp de leurdă în pădurea de la malul apei. Asta e!


Pe pod ne întoarcem (după o "cursă" între mine şi Andrei de a urca panta spre piciorul podului) pe lângă parcul Olteniţa şi pe strada Argeşului spre centru. Vis-a-vis de Casa de Cultură ne oprim la un restaurant la niste cartofi prajiţi cu brânză şi o salată de crudităţi. Plecăm la timp pentru a ajunge la gară la 18.51 pentru a lua trenul înapoi spre Bucureşti. De fapt calculasem totul ca să ne întoarcem cât mai târziu în capitală!

Altă dată vom veni aici pentru Turtucaia şi poate pentru un circuit mai lung prin Bulgaria pe la Pyce (Ruse)! Ca orăşel de câmpie, Olteniţa ne-a arătat cam tot ce înseamnă obiectiv turistic. E plăcut aşa pentru o plimbare duminicală! Le mulţumesc colegilor pentru că mi-au ales încăpăţânarea de a veni într-un oraş ce nu pare să aibe multe de oferit!

marți, 23 aprilie 2013

Alte locuri prin Măcin 03.03.2013

Alte locuri prin Măcin 03.03.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Andrei Bergheș, Alex Dumitru, Cezar Partheniu

Mai fusesem de două ori în Măcin şi ajunsesem pe creasta Pricopanului. Aşa că de data aceasta Pricopanul nu este în planul meu. Ceea ce mi-a stârnit interesul este cariera Turcoaia/Iacobdeal pe care am descoperit-o mai demult şi redescoperit acum pe blogul fetelor de la www.travelgirls.ro mai precis aici. Andrei îmi spune de cetatea Troesmis care este aproape de Iacobdeal şi vrea să ajungă şi pe înălţimile Pricopanului. Aşa că punctele cheie ale turei sunt pregătite. Mai rămâne transportul pe care încă nu l-am rezolvat. Vorbesc cu şeful meu şi pot lua maşina de serviciu (evident că e treaba mea cu combustibilul). Ilinca şi Andrei îmi spun din start că vin, Alex îşi face socotelile şi mă anunţă că vine şi el. Echipa îi deci completă! Sâmbătă seara îmi fac traseul pe Google Maps ca să ştim pe unde ajungem la carieră. Deocamdată ăsta e scopul principal! Planul meu iniţial era să mergem prin Hârşova fiindcă aici nu ţineam minte de ultima dată să plătim taxă de pod. Wrong memories! Fiindcă ne propunem să ajungem cât mai repede în Dobrogea nordică, plecăm pe la 6.00 din Bucureşti şi în loc să ieşim din autostradă la Dragalina, continuăm autostrada, la 7.25 plătim taxa de autostradă (12 lei) şi ieşim în Cernavodă. Pe aici rătăcim puţin pe străduţe şi ieşim spre Seimeni spre nord. mergem noi ce mergem şi după Seimeni, loc în care ieşim şi din ceaţa matinală urmăm drumul logic înainte până ce o bornă kilometrică ne atrage atenţia: Siliştea 7 km! Deci e drumul greşit! Şi unde am greşit. Căutăm pe hartă şi ne lămurim: trebuia după ieşirea din Seimeni să facem stânga spre Topalu. Acum la întoarcere vedem plăcuţa indicatoare (în celălalt sens nu este!) şi facem dreapta spre Topalu. Când intrăm în Capidava, Andrei ne invită să vedem şi cetatea romană. În mod normal e taxă de intrare, dar acum e prea devreme şi nu a venit nimeni la pază. Poate scăpăm fără taxă. Intrăm în cetate, nu e nimeni ("să-i înţeleagă" :D), explorăm zidurile până la Dunăre, Alex e încântat de ideea genială de a veni aici: "Ieri seară nici nu mă gândeam că azi voi fi pe malul Dunării!", mai bălăurim construcţiile ce alcătuiesc cetatea şi ieşim printrte ziduri în apropierea maşinii. Detalii despre Capidava găsiţi aici şi câteva poze mai jos.







Next stop, reciful neojurasic de la Topalu! Andrei ştia de el fiindcă mai fusese şi detalii găsiţi pe Arhiva de geografie. Noi trecem de Topalu şi după un deal împădurit facem stânga (vest) pe un drum de căruţă. Mergem vreo doi kilometri cu atenţie până la poarta mănăstirii Topalu. Mănăstirea este cel puţin interesantă. Din exterior doar crucea de deasupra o trădează. Altfel ar părea să fie o simplă clădire refăcută dintr-un vechi CAP. Intrăm pe lateral, stăm un pic la slujbă şi cu inima împăcată ieşim şi mergem spre staţia seismică şi apoi spre rezervaţia naturală. Urcăm pe lângă staţie pe deasupra platoului, eu cu Alex găsim un picior friabil pe care coborâm sub perete şi ne vom întâlni cu Andrei şi Ilinca după ce ei au făcut cale-ntoarsă. În capătul peretelui mai fac câteva cadre în zona în care s-a întărit zidul de piatră în timpul cercetărilor geologice şi lângă stâna de sub perete vom mai face o ultimă oprire foto. Andrei vroia să se urce pe moţoţoiul roşiatic şi a renunţat văzând că este doar argilă nisipoasă.






Pe acelaşi drum de căruţă ieşim la şoseaua asfaltată şi facem stânga spre Tichileşti, intersectăm drumul spre Hârşova, continuăm pri nHoria şi Saraiu până în Topolog şi aici vedem un alt drum care merge spre Cerna prin Dorobanţu. Ştiam că trebuie să ajungem în Cerna şi mă gândesc că e mai scurt pe aici. Proastă decizie! În doar un kilometru drumul se umple de gropi şi ne întoarcem în Topolog. Facem o pauză de ţigară (pentru fumători) şi ceva ronţăieli şi plecăm mai departe pri npădurea Ciucurova. La o intersecţie am impresia că fac doi tineri autostopul şi încetinesc. De fapt vindeau flori! Continuăm pe drumul mare, ne dăm seama de greşeală, întorc şi fac dreapta spre I. C. Brătianu, apoi stânga spre Măcin prin Mircea Vodă şi Cerna. La un moment dat vedem în stţnga săgeata spre Turcoaia. Perfect, aici vroiam să ajungem! Merg vreun kilometru, întrebăm un localnic cu o Dacie 1310 pe unde urcăm la carieră, ne spune că "după pod facem pe primul drum la stânga şi ţinem drumul până sus în carieră". Mergem vreo 4 kilometri şi pe primul drum la dreapta urcăm în carieră. Vreau să urc cât mai sus ca să avem timp mai mult de bălăurit şi de căutat lacul fetelor despre care v-am povestit la început. Văd că drumul în sus e din ce în ce mai prost pentru maşină şi zic "Gata, de aici pe jos!" Detalii despre frumoasa carieră de granit Iacobdeal/Turcoaia se găsesc pe internet la o simplă căutare. "Este cea mai mare carieră de granit din România. Demararea lucrărilor de exploatare industrială a granitelor din Turcoaia şi Greci, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, a atras contingente însemnate de locuitori din satele din jur dar şi de la distanţe mai mari, inclusiv venirea unor colonii de pietrari italieni, în mai multe etape, începând cu 1870. Cei mai mulţi italieni au locuit în Iacob-Deal, după cum arată statisticile oficiale realizate până în anul 1913. Apogeul l-a reprezentat anul 1910, după care numărul lor a scăzut, cei mai mulţi părăsind România, mai ales înaintea celui de-al doilea război mondial." (sursa: http://wikimapia.org/11039068/ro/Cariera-de-granit-de-la-Iacobdeal). Din carieră se extrage granit şi în ziua de astăzi în cantităţi nesemnificative. Urcăm la început pe drumul de maşină cu dale, până deasupra căldării în care e maşina, de aici cu Alex merg peste culme până la următorul prag (Ilinca şi Andrei vin pe drumul de maşină), eu vreau să ajung cât mia sus posibil şi tot insist să urcăm şi să urcăm ... Ajungem la nişte dune de nisip sub care se formează o frumoasă pantă de grohotiş (pe care voi coborî cu Alex mai încolo). facem ceva poze şi continuăm tot în sus. Crestele par să fie tot mai mult din Retezat şi îmbie la căţărat. Eu stau cuminte pe unde se poate merge pe două picioare şi tot trag după mine colegii fiindcă sunt însetat de explorare. Urcăm într-o şa unde părea să se termine totul. După şa e o imensă căldare pe marginea căreia se termină un drum de exploatare. În stânga se vede o mică şa şi undeva jos în fundul căldării e un alt mare lac albastru. Pe partea cealaltă a căldării se vede ceea ce pare a fi cel mai înalt punct al carierei. De data asta afirm că nu mai uec până sus de tot. Plăcile "retezate" de acolo îmi vor mulţumi altă dată interesul! Vârfuleţul din dreapta şeii pe care o văzusem în stânga e însă foarte tentant. Urc uc Alex direct pe muchia ce pare să ducă în vârf. Andrei şi Ilinca vin prin şa. Din vârful pe care ajungem în doar câteva minute se face la dreapta o mică crestuţă pe care nu ne putem abţine să o cercetăm mai de aproape. Sunt multe plăci fărâmicioase şi puţin instabile şi explorăm alternativ (Alex şi cu mine) câte puţin din creastă. Alex e primul care ajunge în capătul ei, îi fac câteva poze, mă voi duce şi eu acolo ca să pot admira mai bine întreaga căldare. Mi-am promis că altă dată voi încerca să urc din Turcoaia pe partea vestică a carierei. În partea cealaltă a căldării trei "dinozauri" galbeni (macaralele ce spart şi adună granitul) se joacă cu braţele în aer. Eu şi Alex suntem în culmea fericirii! Aşa ceva să găseşti în platoul dobrogean. Chiar şi aşa făcut de mâna omului şi tot e extraordinar. Ne întoarcem în mica şa de mai devreme şi Alex (în urma unui Redbull) prinde energie şi urcă în viteză şi căţărare elementară pe vârful ce ne era mai devreme în stânga. Îl urmărim şi vedem pasul unde e o trecere probabil de gradul 5. Îl ghidăm de la distanţă şi găseşte o cale de întoarcere mai uşoară. Nici vorbă să continue pe creastă! Ajunge la noi şi vedem că îi curge sânge din palmă. Îşi luase un pic de piele cu un colţ ascuţit! Se şterge fără prea mare îngrijorare şi mai departe! Coborâm până la panta de nisip de mia devreme şi Andrei cu Ilinca sunt temători. Ei nu coboară pe acolo! Alex aleargă bucuros şi vioi la vale şi se opreşte la baza pantei. Eu cobor în cristiane alunecând pe grohotişul ce îmi intră în adidaşi şi ajung rapid la Alex. Ne scuturăm pietricelele din încălţăminte şi pornim mai la vale. Rămăsese să ne vedem cu colegii mai jos la lacul mare. Pe grohotişul următor găsim o pantă ceva mai puţin înclinată şi coborâm cu grijă. Mie îmi cam alunecă adidaşii şi ca urmare am atenţia sporită. Sub această pantă mia coborâm până la un mic ochi de apă şi îl sun pe Andrei. "Suntem la lac!" De fapt erau deasupra noastră! Îi aşteptăm, vedem că nu mia vin şi ne dăm seama că au coborât mai jos de noi. Coborâm la ei şi vedem lacul mare. E în sfârşit lacul căutat! Iarăşi pentru Andrei pare imposibil de coborât. Găsim o brână descendentă, coboară Alex, apoi eu, Andrei şi Ilinca cu puţin sprijin. Sub noi sunt ceva trepte stâncoase! Pe un tăpşan înclinat coborâm la malul lacului unde vom şi mânca de prânz (13.35-14.40). Vroiam iniţial după masă să ocolim lacul, dar pe dreapta părea să fie extrem de înclinat. Aşa că vom merge pe stânga lacului. Din vorbele unui paznic, lacul a apărut prin fisurarea pânzei freatice în timpul unor lucrări de exploatare. Lacul are 8-10 metri adâncime (din spusele lui) şi au fost perioade când s-a şi pescuit. Dacă m-a minţit, vă mint şi eu! Urcăm printre plăci într-o şa din stânga şi de aici pe ceva curbe de nivel ajungem sub nivelul căldării în care e maşina. Îmi dau seama unde e maşina şi pe drumul de dale urcăm la maşină. Frumoasă explorare care cere şi altele! Cu maşina coborâm prin carieră pe unde am venit şi ieşim la drumul principal.
 















Mergem circa un kilometru spre Măcin şi facem stânga pe un drum de ţară foarte prost spre cetatea Troesmis. Mergem vreo doi kilometri şi ne oprim când drumul începe să coboare spre Dunăre. Aici par să fie ceva urme de ziduri. Urcăm printre ele şi vedem un mic platou delurit ce îmi pare a fi vechea cetate. La marginea deluşoarelor e şi o urmă de zid ceva mai modernă. Andrei nu e convins că aici e cetatea. Un lucrător de la o unitate de exploatare ne spune cam vag că ar fi cetatea şi mai în aval. Şi totuşi aici este cetatea, fix unde sunt deluşoarele! De fapt fiecare deluşor este un zid din vechea cetate acoperit de pământ! Vreo 15 minute ne ia să cercetăm toată aşezarea antică, ne întoarcem la drum şi în 20 de minute suntem la cariera de sub creasta Pricopanului înainte de oraşul Măcin (15.35).

Lăsăm maşina la intersecţia de drumuri pe unde ne vom întoarce de la mănăstirea Izvorul Tămăduirii şi pornim spre dreapta pe BA. Îmi aduc aminte ca am mai coborât o dată pe traseul ăsta, dar nu mai ştiu exact pe unde este! Cu atât mai bine! Pentru denumirile de mai jos am folosit această hartă. Trecem printr-un teren proprietate privata şi ajungem la panoul de descriere a crestei Pricopanului şi a traseelor turistice. Iată descrierea de pe panou: "Lungime: 15 km, Marcaj: banda albastră, Ruta: Măcin-Regia Tutunului-Vf. Sulucu Mare-Piatra Râioasă-Şaua Şerparu-Vf. Caramalău-Fântâna de leac-Măcin, Loc de campare: Fântâna de leac, Descriere: Traseu de dificultate medie ce permite escaladarea crestei secundare dar impunătoare a Munţilor Măcin, caracterizată pri nuriaşe formaţiuni granitice, stânci semeţe şi panorame vaste de jur împrejur. Peisajul ca şi relieful este de tip alpin şi chiar dacă înălţimea culmii pare apaprent mică, efortu leste uşor susţinut la urcuş. Traseu accesibil tot timpul anului.". Urmăm semnele, urcăm pentru puţin timp pe pârâul Şerparu şi facem dreapta spre a urca în şaua dintre vârful Căprăriei şi Sulucu Mare. În stânga se vede maiestuos vârful Şerparu.


După prima mare grupare stâncoasă facem dreapta şi mergem pe curbă de nivel uşor ascendentă pe un drum mai lat. Văd culmea din stânga şi îmi aduc aminte: pe aici am coborât direct din Sulucu Mare altă dată! Acum mergem printre grupări stâncoase pe care le admir una câte una.
La 16.22 intrăm într-o zonă cu arbuşti pe care o depăşim mereu cu atenţie la semne. La un moment dat pierd semnele şi ies în dreapta potecii la un luminiş/stâncării. Andrei şi Ilinca au urcat în continuare printre arbuşti şi au ieşit ceva mai sus de unde sunt eu.
Aşa aveam nevoie de locul ăsta! Eşti jos ca altitudine şi totuşi sus deasupra lumii din jur. E un aer amestecat de mare şi de munte! Şi e teribil de uscat şi de vânt! Parcă ai fi ajuns aproape instantaneu pe lună! Aici încă e totul uscat şi va mai avea ceva de aşteptat până să înfrunzească!

Continuăm în sus printre arbuşti şi ieşim la 16.40 în creasta Pricopanului cam la 300 de metri altitudine. Nu e vârful maxim! Mai avem de urcat. Aşa cum se vede în imaginea de mai jos, poteca nou marcată merge prin plantaţia din stânga, urcă până sub gruparea de roci vizibilă şi apoi face dreapta spre top. Deşi tentaţia e să mergem direct pe culme, eu mă încăpăţânez să ţin marcajele.
După stânci marcajele dispar/nu le mai vedem noi şi urcăm direct spre vârf (370m, 17.00). 
Stăm vreo zece minute pe vârf chiar de bate vântul. E musai să ciugulim puţin, să bem un ceai cald şi să trimit câteva mesaje oamenilor dragi "de pe cel mai înalt vârf dobrogean".

Coborâm de pe Sulucu Mare şi după prima şa ne întâmpină Sulucu Mic (312m) cu o grupare mare de stânci care îi marchează cel mai înalt punct.

După vârf găsesc un vâlcel şi nu ma pot abţine să nu mă duc în capătul lui de sus pentru două-trei cadre. Pentru unul din ele chiar cobor pe o brână expusă cu vreo 15 metri de săritori sub mine.
Şaua următoare ne duce în vârful Piatra Râioasă (346m) prin ale cărui stâncării marcajele ne croiesc drum parcă aşa cum urcă poteca din din Căldarea Paltinului spre Turnul Paltinului (Făgăraş, zona Bâlea). Doar că dimensiunile sunt mult mai mici!


Apusul ne prinde înainte de a coborî în şaua Şerparu şi începem un pic să ne grăbim. De dăţile trecute văzusem un drum care parea să coboare pe valea Şerparu şi care duce (aşa cum am văzut mai devreme) în partea de sus a văii în traseul pe care am tot venit. Poate altă dată voi merge şi pe aici! Acum coborâm cu atenţie mărită de pe Piatra Râioasă fiindcă noaptea trebuie să ne ascută vederea. Eu zburd prin locuri atât de uşoare şi o aşteptăm pe Ilinca abia la mesele din şa. Coboară ceva mai încet! Soarele se duce la orizont după vârful Vraju şi ne apropiem minut cu minut de lumina nopţii. La mese mai bem o gură de ceai şi avem de ales între potecile de pe vestul sau de pe estul vârfului (acelaşi marcaj BA!). Nu stăm prea mult pe gânduri şi pornim pe vest să mai prindem ceva lumină. Mergem la început pe un fel de drum mai lat până într-o mică şa şi de acolo în dreapta în sus spre vârf.




Alex e încântat când vede pe vârf însemnele mai multor mărci de biciclete (18.30). Eu nu prea sunt încântat şi pentru el fac câteva poze! Întrebare pentru administraţia parcului: aceste însemne sunt legale?

De aici vedem şi vârful Caramalău, ultimul din traseul nostru de astăzi înainte de a coborî spre Fântâna de leac.
Coborâm puţin după vârful Vraju, întâlnim poteca ce venise pe versantul estic al vârfului şi urmăm linia crestei care ne conduce în şaua dinaintea Caramalăului (eu şi Alex suntem mereu în faţă şi dornici de locuri noi sau mai puţin cunoscute până acum). Aşa că, văzând că Ilinca merge greu şi că Andrei e obosit, le spunem să coboare direct în şaua dintre Caramalău şi Cheiţa. Noi alergăm până pe vârf şi ajungem imediat la ei! În alergare ajungem sub piramida vârfului având mereu colegii în vizor. Ei coborau încet spre şa. Las beţele, scoatem frontalele şi hai la căţărare elementară până pe vârf. Urmez o fisură înclinată la 40-45 de grade, găsesc uşor prizele şi ajung sus sărind din piatră în piatră. Pentru Alex e la fel de uşor şi ne felicităm pe vârf lângă crucea de top. Repede înapoi la rucsaci (pe care îi lăsasem la baza stâncilor) şi apoi la colegi. Le facem semne cu frontalele să ne vadă şi regrupăm pe întuneric. Doar eu şi Andrei mai fusesem în trecut pe aici. Ştiam cam cum coboară poteca şi merg primul. Coborâm direct pe vâlcelul Fântâna de Leac pierzând de multe ori semnele. Direcţia contează de fapt acum. Ştiam cam pe unde e poteca de data trecută când eu am urcat la liber pe Cheiţa în timp ce Dana cu Raluca şi Bogdan au urcat pe marcaje. Ce îmi foloseşte acum să îmi aduc aminte pe unde au mers ei! Cobor pe centrul vâlcelului şi ţin cumva potecile de pe versantul stâng. Firul sec mă conduce peste nişte săritori mici până pe un tăpşan pe mijlocul vâlcelului. Cobor un pic pe el şi anunţ cu bucurie că am găsit marcajul. Tot aici citim ce scrie pe un panou informativ despre formarea munţilor hercinici acum 370-270 de milioane de ani în urmă în Devonian (19.10). Marcajele continuă în stânga panoului tot pe stânga pe versant şi în opt minute ajungem la Fântâna de Leac.
Mai jos de pe un alt panou aflăm şi povestea Fântânii de Leac. Vă spun doar că legenda apărută în monografia "Măcinul şi împrejurimile sale" scrisă în 1930 de N.C.Munteanu-Siculeni şi preluată de la P.Mihailov spune că izvorul vindecător a apărut în locul unde a fost omorâtă şi îngropată fata lui Stroe, considerată vrăjitoare şi cauza frigurilor ce secerau copiii satului. Restul legendei o aflaţi la faţa locului! La 19.30 ajungem la ieşirea din poteca tematică "Fântâna de Leac" şi aflăm şi de poteca tematică Valea Jijilei al cărei marcaj îl văzusem ceva mai jos de Fântâna de Leac (CA). De aici coborâm până în dreptul mănăstirii, facem stânga pe drumul de maşină şi după 1.5 km ajungem lângă cariera unde încep să ne latre nişte supăraţi patrupezi. Trecem pe lângă ei cu grijă şi ne oprim la maşină în jurul orei 20.00 obosiţi şi bucuroşi de reuşită. Mai ciugulim în 10 minute câte ceva şi pornim la drum. Mergem până în Topolog, apoi Hârşova, trecem Dunărea (10 lei taxa de pod), în Ţăndărei fac o mică pauză ca să nu mă ia somnul la volan şi îmi prinde tare bine. Pe DJ 212 ies în Feteşti printr-un filtru pentru rovignete al Miliţiei/Poliţiei şi de aici pe autrostradă spre Bucureşti. Abia pe la ora 1.00 intrăm adormiţi în Bucureşti şi duc pe fiecare coleg la casa lui (cum se cuvine la astă oră din noapte).

Sunt tare bucuros de revederea vechilor munţi dobrogeni şi după cum aţi văzut, mă cheamă în viitor şi pentru alte trasee. Să mai zică cineva că nu sunt interesanţi!