Povestiri din Mehedinti 11-13.06.2011

Povestiri din Mehedinti 11-13.06.2011

Colegi de tura: Ana Zambardi, Emil Engel, Cezar Partheniu

Ziua 0 - vineri 10 iunie 2011

Eram tare nerabdator sa ma revin in Banat dupa multele descrieri si povesti recente auzite din aceasta zona. Si mai ales dupa mesajele primite de la prieteni dragi aflati in ture prin Cernei sau prin Mehedinti. Emil mi-a spus de cateva ori ca si-ar dori o saptamana intreaga sa stea in zona Herculanelor prin vecinii Cernei si Mehedinti, dar, cum timpul e mai limitat, trebuie sa ne rezumam la ce avem ;). Facem noi planuri mari pentru trei zile: sa urcam prin Domogled in Mehedinti, sa ajungem in crovuri pe creasta si eventual sa mai mergem putin si prin Cernei! Vise, copii! Treziti-va la realitate! Vom vedea mai jos ce va iesi. Cu cateva zile inainte de plecare vorbesc si cu Mihai Cernat si cu Andreea Bobonea sa vina si ei, dar se razgandesc pentru o alta tura tot in Banat. Si deci ramanem eu cu Emil pentru creasta Mehedintilor. Ana isi anunta dorinta de a veni cu noi si e mai mult decat binevenita. Ma ajuta cu printarea unor RTuri mai vechi si e extrem de incantata de idee. Doar ca trebuie sa ne coordonam vineri seara sa ajungem la tren. Cu mult efort echipa s-a format in ultimul moment cand ne-am anuntat reciproc ca am urcat in tren joi la ora 19.45 spre Herculane. A se retine ca nici mie nici lui Emil nu ne plac astfel de situatii neclare! Avem destule informatii (unele printate de Ana si altele in aparatul foto sub forma de harti detaliate). Ana abia a prins trenul si Emil nu a mai apucat sa isi ia bilet fiindca s-a inchis casa cu 5 minute inaintea plecarii trenului. Ce situatie nefericita! In fine ne intalnim in tren cam pe la jumatatea drumului si din povesti in povesti ajungem in Herculane la ora 2.00 (vineri dimineata). Eu stiam ca sunt autobuze la fiecare tren sosit in gara (informatii vechi de prin 2006-2007) si nu gasim acel autobuz. Ca urmare un taxi ne duce pt 12 lei pana la izvorul de langa hotelul Cerna.
Luam apa cat de mult se poate (cca 8 litri) si urcam pe scari cunoscute (dintr-o iesire de acum trei ani si ceva tot in Herculane cu Andreea Corodeanu de 1 mai) pana la varianta de ocolire a statiunii. Iesim in asfalt, facem dreapta (gresit!) si dupa 15 minute ne dam seama de greseala (fiindca iesim fix in mijlocul statiunii). Revenim la CA care urca spre Crucea Alba si vf Domogledul Mare (3.00 AM). Urcam cca 10 minute pe poteca si ajungem la Foisorul Albastru unde innoptam impreuna cu un catel foarte simpatic cu care speram sa mergem pe traseu. Radem de tot ce e in jurul nostru din cauza oboselii si fiecare isi cauta un loc de culcus. Emil zice ca el doarme pe masa fiindca e destul loc. Noi doi intindem cortul intre mese fara sa il mai ancoram si ne bagam in saci. Tot ne gandim cum ar fi sa se rostogoleasca Emil peste cortul nostru si nu avem parte de astfel de evenimente.

Ziua 1 - sambata 11 iunie 2011

Veselia e la ea acasa chiar de la prima ora. Asta inseamna cam 9.30 fiindca avem de recuperat ceva somn din noaptea trecuta. Ne trezim fara catelus langa noi (coborase acasa la el), strangem cortul, mancam de dimineata de pe masa plina cu bunatati si in final ne pregatim de plecare.
La 10.30 verificam sa nu ramana strop de mizerie dupa noi si pornim in sus spre varful Domogled.
Urcam pe CA printre serpentine si din cand in cand gasim cate o banca pentru odihna. Traseul este amenajat turstic extrem de bine si refacut fata de data trecuta. In putin timp incep sa ni se arate peisajele clasice acestei zone.
Salbaticia banateana e incantatoare si fiecare pas de bucura si mai mult. Peste tot gasim plante de inaltimi tropicale, o gramada de zmeura, flori de toate culorile si nuamtele posibile. Realizam inca o data ce inseamna influenta mediteraneana in clima. Flora este total diferita de alte locuri de prin tara si ne relaxeaza teribil mintile agitate de oras. In pauze de respiratie admiram centrul vechi statiuni herculane si iesirea spre amonte pe Cerna. Spun ceva de izvoarele termale si trezesc dorinta de a face o baie la intoarcere. Speram sa avem timp!
La 11.20 incepem ultimul urcus spre Crucea Alba. Serpentinele sunt amenajate cu praguri de pietre si usureaza mult efortul. O bucata de drum mergem cu doi turisti care iesisera la plimbare spre Domogled. Cu siguranta au renuntat la urcus si s-au indreptat spre Jelarau.
Citesc pe un panou legendele Crucii Albe si la pauza de la cruce le voi povesti si colegilor de unde vine povestea Crucii (va spun doar de tanarul care a vrut sa cucereasca inima iubitei urcand pe varf si a cazut din neatentie in gol). Zaresc o specie aparte de garofite care imi aduc aminte de minunea Craiesei. Ma si duc cu gandul la peretii si la pasunile Nestematei unde isi intind petalele spre soare minunatele garofite endemice. La 11.25 suntem la Cruce si facem pauza de 10 minute pentru apa si poze. Emil incepe cu filmarile care ne vor bucura cateva zile dupa tura la intalnirea post-event ;).
Mai departe " tot pe drum, tot pe drum" ("/ca doar drumul mi-e prietenul cel mai bun" - Walter Ghicolescu - "Singur pe drum") spre imensitatile Domogledului. In cateva minute dam de poteca pentru izvorul Jelarau si eu raman cativa pasi in urma pentru poze la flori si la panoul indicator.
Urcam pe serpentine pana la grota lui Serban. E destul de inclinat si suntem mereu inconjurati de flori de toate culorile (clopotei, albastrele, garofite...).
La 12.00 ajungem in poteca unde gasim inscriptia "Grota lui Serban". Urcam un pic in stanga spre grota si ne lasam rucsacii sa se odihneasca langa perete. Ne echipam cu frontale si cu aparatele foto si pornim in explorarea speo ;).
Dupa 35 de minute de pestereala pornim mai departe spre varf. Piciorul Domogledului incepe sa devina din ce in ce mai pietros. Inca avem parte de vegetatie la greu si intrezaresc partea stancoasa. Jungla mediteraneana ne lasa sa patrundem pe poteca pe care de multe ori gasim sageti galbene vopsite pe pietre care ne tot indica sa mergem in sus. Ca parca am avea unde sa mergem in alta parte :D! Banutii, gentienele, clopoteii (campanule) si florile miresii ne insotesc permanent in "escalada".
La ora 14.05 trecem si de pasajul pe care eu il tineam minte ca fiind cel mai complicat. E vorba de un mini canion ce trebuie urcat. Data trecuta il ocolisem pe langa un copac mai prin stanga si acum ne hotaram sa il abordam direct. Trecerea se dovedeste banala chiar si pentru Ana care avea un pic de teama. Stau sa ii ajut si pe doi turisti care erau in spatele nostru si apoi pornim mai departe spre varf. In 10 minute ajungem la ceea ce pare a fi gol alpin si ne dam seama ca mai avem ceva de mers pana pe varf.

Facem cativa pasi pe zona stancoasa si iesim pe un picior inierbat (14.20) pe care continuam mereu mersul. Vantul ne insoteste din ce in ce mai mult si ceata pare sa ne dea tarcoale. Ajungem pe vf Domogledul Mic si Ana spera din tot sufletul ca asta e varful pe care ni-l dorim noi. Le arat urmatorul varf pe care il recunosc dupa pantele inierbate pe care am balaurit altadata in cautarea semnului de coborare prin cheile Feregari. Incepem coborarea printre jnepeni si ne intampina primii stanjenei extrem de viu colorati.

La ora 15.00 ajungem pe vf Domogledul Mare (1105m) si ma bucura marcajele noi facute spre toate directiile. Vantul bate ca turbatul si suntem fortati sa ne imbracam contra lui. Facem pauza de masa (frugala cat ne permite vremea), cateva poze de varf si apoi ne cautam mai departe drumul pe TR spre poiana Musuroaie (nu Musuroane cum e trecut gresit pe unele harti).

De aici incepe noutatea pt toti trei (caci pana aici eu mai fusesem acum 3 ani de 1 mai). Pornim pe TR conform indicatorului spre poiana Musuroaie. La inceput coboram printr-o poiana intinsa si fara semne prin care poteca se pierde in arbusti. Mirosul de muntoman ma face sa merg spre stanga (de mentionat ca harta din aparat e doar orientativa si nu ajuta foarte mult) prin mijlocul poienii. Emil are tendinta sa coboare spre padure si eu simt ca merg in directia buna. Intr-adevar dupa un mic damb incep sa cobor si dau de marcaj in sens invers. Strig la colegi si regrupam.

Continuam printre arbusti si avem parte de o mare de stanjenei si de coada soricelului care ne indruma spre padure. In padure poteca este mai mult decat evidenta si coboara in panta destul de mare. Cu ocazia asta Ana are parte de o alunecare faina pe genunchi si ne vom distra toti de noroiul pe care alunecam constant. Ne oprim intr-o poteca pe curba de nivel si facem dreapta spre ceea ce vazusem noi a fi o poiana mare si plina de oameni. Avem un alt episod de pauza pentru zmeura si ajungem intr-un drum larg pe muchie si apoi intr-un drum forestier. Intalnim CA si tinem urmele de tractor in stanga pana la foisorul pe care il vazusem mai devreme.

La 16.30 ajungem la cantonul silvic din poiana Musuroaie. Vreo doua ore incearca grupul de "localnici" amatori de alcool sa ne convinga sa ramanem. Eu sunt de neclintit si nu vreau nici in ruptul capului sa raman mai ales ca exista si ceva dubios in alcoolul care incepe sa li se urce la cap petrecaretilor. Nu refuzam o ciorbita de legume, dar cand e vorba de ramas peste noapte, nu poate sa ma convinga nimeni. Am venit aici pentru liniste si nu vreau sa stau in muzica si galagie toata noaptea! Plecam mai departe la 18.45 spre Balta Cerbului. Pt putin timp urmam TR pe un drum forestier care ne duce in BR de creasta (19.00).

De aici speranta noastrea e sa ajungem cat mai departe. Tinem forestierul de creasta bine marcat si ceata ne invaluie in curand. Dam peste un cuptor de ars var si mi se pare tare ciudat mirosul din interior. Drumul ne duce pe sub muchia inierbata si peste 40 de minute dam de un minunat izvor (amenajat in 1990 de Gheorghe Fuior si copiii lui) pe care nici macar nu speram sa il gasim. Oboseala incepe sa se resimta in noi si inca speram sa ajungem la Balta Cerbului. O sa vedem ca de fapt mai avem mult de mers. Forestierul continua sa mearga si Ana ne implora sa gasim o poiana faina in care sa punem cortul. Vremea incepe sa fie prea stranie si eu caut totusi un loc mai sigur. Cam pe la ora 20.20 ceata pune stapanire pe noi si incep sa ma simt ca intr-o padure ciudata a lui Dickens (nu sti ude unde asocierea asta, dar asa mi-a dat impresia).

Mai continuam pe forestier refuzand poienile rand pe rand si pe la ora 21.00 dam de un indicator spre Saua Padina. Ma uit pe harta si abia acum ma lamuresc unde suntem: abia la jumatatea distantei dintre poienile Musuroaie si Balta Cerbului. E foarte tarziu si oboseala ne provoaca un pic de dezamagire. Ne gandim ca e prea mult pentru noi si hotaram sa coboram pe forestierul marcat cu BG. Daca o fi sa renuntam, macar stim ca marcajul asta ne coboara la drumul de pe valea Cernei. Coboram vreo 30 de minute pana gasim un observator de vanatoare in care hotaram sa dormim. Ni se pare ca am reintrat in basmele copilariei. Prin ceata se vede un cal alb ce pare a fi un inorog care ne cheama la el. E superba atmosfera si nu ne vine sa ne mai desprindem de ea. E totusi tarziu (21.30) si trebuie sa ne pregatim culcusul. Asa ca fac cateva poze nocturne, urcam pe scara de lemn un foisor, ne aranjam izoprenele si sacii de dormit si ne apucam sa mancam de seara.

Pana sa ne afundam in lumea viselor, avem parte de un alt episod de ras provocat de Emil.
"Dati-l afara, dati-l afara! Imi intra in par!"
"Nu e nimic ca ai caciula si uite cat de simpatic este!"
E vorba de un liliac disperat trezit de noi si pe care il scoatem imediat in ceata din jurul foisorului. Asa ca undeva cam in jurul orei 23.00 mos Ene vine pe la noi si ne lasam vrajiti de somnul odihnitor.

Ziua 2 - duminica 12 iunie 2011

Trezirea e de voie in jurul orei 9.00 si ne bucuram de vremea total opusa celei de aseara: afara e cald si frumos si parca ne imbie sa mai stam putin la soare! Calutii de poveste au disparut ca prin farmec si poiana linistita ne introduce intr-o alta poveste: cea a zilei de azi! Dam sa coboram din foisor si avem parte de un eveniment comic: scara de lemn putrezita se rupe cu Emil si ne trezim ca nu mai avem acces la foisor sa ne luam si restul bagajelor. Facem un pic de echilibristica cu ciotul de scara ramas si coboram tot calabalacul mai mult prin aruncare "de la etaj" :D. Intindem izoprenul pentru masa, bagam cate ceva pentru mustata, strangem rucsacii din ce in ce mai usori si la 11.00 ridicam ancora.

Cu forte proaspete revenim in BR (25 de minute pe BG pe unde veniseram aseara) si pornim mai departe pe forestierul de creasta. Avem de balaurit pe multe serpentine care ne deschid panorame faine spre nord si spre vest unde muntii Cernei ne supravegheaza cu a lor Arjana. La un moment dat zaresc un sfinx care priveste spre vale si il arat si colegilor. Ne bucuram sa vedem ca stancile cu chip de om sunt peste tot in muntii nostri.

Pe dreapta zaresc o mini gradina botanica naturala pe care nu ma pot opri sa o memorez pe cardul foto. Suntem uimiti si bucurosi de salbaticia locurilor si de inexistenta oamenilor: nu am intalnit pe nimeni prin acest mic rai pe Pamant.

Continuam pe BR pe drumul forestier ce urca in cateva serpentine si in curand incepe paradisul fragutelor. Pe ambele parti ale drumului fragutele sunt foarte dese incat ni se pare ca rosul lor este mai pregnant decat verdele frunzelor. Am vrea sa mergem direct, dar nu putem ramane impasibili la atractia dulcetii acestor fructe. Din cand in cand facem pauze de cateva secunde pentru a ne infrupta din rosul fragilor.
"Cezar, parca ai zis ca nu te mai opresti pentru fragi!", aud de cateva ori de la Ana si totusi mi-e greu sa ma abtin ;). Cam in jurul orei 14.00 gasim un TA si nu reusesc prea bine sa il identific. Pe harta sunt mai multe marcaje de acest fel si banuiesc ca e cel de deasupra Baltii Cerbului. Peste 15 minute dam si de un PR care merge putin paralel cu BR a noastra. Banda rosie continua dupa cateva zeci de metri spre satul Gornenti. Pe Emil il mananca un pic picioarele fiindca vede ca in acest loc e un drum forestier larg ce pare sa duca undeva clar. Stam pe loc si el se duce in cercetare. Dupa 10 minute se intoarce fericit:
"Hai sa vedeti ce minunatie e aici: Balta Cerbului! Ca-n basme!"
Asa ca hotaram o pauza si mergem cu totii in poiana ce fascineaza pe atata lume. Recunosc locurile din plimbarile mele din trecut pe aici si ma bucur ca am mai ajuns inca o data in locurile astea de poveste. Lasam rucsacii in foisor, ciugulim cate ceva si cercetam un pic poiana. Eu le povestesc de cautarile mele fara succes pentru alte trasee pe aici si ratacirile de care am avut parte. Ma urc in cantonul silvic pana la ultimul nivel si fac niste poze de ansamblu si apoi ne intindem pe izoprene in mijlocul ierbii. E asa de placut sa mergi in picioarele goale prin iarba inalta si frumoasa! Evident ca nu lipsesc pozele la firul ierbii ;).

Abia pe la 15.25 ne incumetam sa plecam de aici si revenim la BR (15.30) pe care o urmam pana dam de CA/TA (adica dupa 10 minute de mers). BR dispare si noi incepem sa urcam tot inainte pe panta nemarcata din ce in ce mai mare si plina de urzici. Eu sunt convins ca urcam pe vf Ciolanu Mic si inaintez cat de mult se poate. Primesc injurii finute de la Ana care nu intelege unde ma avant eu asa "fara rost". Ana se opreste cu Emil si eu mai urc putin in explorare. Cand ajung peste altitudinea vf dorit, imi dau seama ca am gresit si ma intorc putin spre dreapta spre un luminis. Aici vad de fapt eroarea mea: sunt putin sub vf Inalatul Mare deasupra unei trepte stancoase. Asa ca revin la colegi de drum, coboram la marcaje si facem dreapta pe TA.

Acesta ne duce prin cateva poieni tot la in Balta Cerbului si mai luam inca o mica pauza. Imi dau seama relativ unde am gresit si ne intoarcem prin poienile amintite pe TA. Poienile sunt prilej de a ne aminti o gramada de melodii folk. Continuam prin padure si identific pe harta CA ce merge ocolit spre Cheile Tasnei. Nu banuiam cat e de lung drumul si mereu pare sa nu mai aiba un sfarsit. Inca ne gandim ca am putea cumva sa ajungem astazi in crovuri! Asa ca pornim pe acest marcaj. Marcajele ne duc sustinut prin padure si la 19.20 iesim la o mare poiana alpina situata undeva deasupra altitudinii de 1000 de metri.

Jocul norilor este minunat dar din pacate nu avem prea mult timp sa admiram peisajul. Marcajele ne joaca feste si apar doar asa din cand in cand incurcandu-ne foarte mult. Poiana se recunoaste dupa o mare cruce penticostala ridicata in mijlocul ei pe un promontoriu stancos. 

Cu ultima speranta de marcaj (in caz negativ decizia era de a pune corturile aici), gasesc un marcaj ascuns in stanga crucii ce ne duce mai departe (21.30) pe deasupra obarsiei vaii Tasnei si coboara la o stana (22.30). Cainii de la stana alerteaza ciobanii si doar cu ajutorul acestora din urma putem sa ne apropiem de stana. Stam de vorba cu ciobanii si ne ofera gratuit loc de dormit si urda. E adevarat ca locul in care ne intindem sacii miroase a oi de nu se poate, dar deh, decat sa dormim in cort si sa vina cainii sau caii peste noi... Emil e dat peste cap in timpul noptii de praful ridicat din suba unui cioban care a dormit langa el!!! 

Ziua 3 - luni 13 iunie 2011

Dimineata devreme ciobanii se trezesc cam pe la ora 5 ca sa se pregateasca pentru toata ziua ce urmeaza. Baciul este seful lor si ca urmare le da toate indicatiile. Noi suntem atat de lenesi de ne trezim abia in jurul orei 8.00 si ne strangem in graba sacii de dormit. Intr-o scurta iesire afara din casuta in care am dormit, vad tonele de urzici pe care nu le mai simtisem in oboseala de aseara. Revin in casa si vad ca un cioban tocmai arunca niste mielusei simpatici intr-o ingraditura din interior ca sa strea cuminti. Sunt atat de simpatici incat pozele pot doar sa sugereze dulceata puiutilor.

Mancam ceva de dimineata (evident ca si urda gratis) si la 9.30 baciul inchide stana si se ofera (conform intelegerii de aseara) sa ne conduca pana la primul marcaj CA care coboara spre Cheile Tasnei.

Baciul ne intoarce pe drumul pe care am venit, trecem de prima pajiste plina de urzici (nu si pe drumul nostru larg), intram in primul crang si apoi iesim in a doua poiana. Aici baciul ne arata intrarea in poteca si suntem nevoiti sa ne luam "la revedere" (niciodata "adio") de la buna noastra gazda. Dupa o poza de grup o luam la vale spre padure. Intram pe ceea ce se dovedeste o poteca extrem de clara pe langa unul din firele seci ale Tasnei. Pe alt fir al Tasnei incercasem si eu o scurta coborare in cautarile mele din poiana de aseara! Drumul prin padure balaureste vreo jumatate de ora si iesim in cateva poieni prelungite pline de verdeata. Alta clipa de natura totala! Verdele ierbii si al plantelor se ridica pana la mijlocul nostru si trebuie sa inaintam cu grija sa nu stricam prea mult iarba! Dupa poiana intram intr-un mic defileu pe care il coboram cu mare atentie pana la un gard (probabil pus acolo ca sa opreasca pietrele sa cada mai jos si animalele sa urce). Deschidem poarta gardului cu atentie, o inchidem dupa noi si pornim tot in jos spre chei (10.40).

Putin mai jos incep lungile poieni de sus ale Tasnei. Intai avem un fantastic peisaj extrem de linistit pe dreapta cu cateva casute de lemn pierdute in marginea padurii si apoi un peisaj rustic cu cateva vacute foarte curate care incearca sa vorbeasca ceva cu noi. Pacat ca nu le intelegem limbajul!

Poteca pare sa se piarda pe langa firul apei si urc spre ceea ce parea a fi un adapost din lemn. Urcusul e anevoios pe trepte de noroi si voi avea parte de niste vorbe de dulce din partea Anei pentru ca o "car" pe aici. Ii dau dreptate fiindca era mult mai usor pe curba de nivel. Revenim in poteca acum inaltata deasupra apei si in curand vedem in stanga masivul perete al Inalatului Mare. Cand ma gandesc ca ieri eram pe partea cealalta a lui! Cu cateva zeci de metri inaintea stanei lui tanti Maria, il vad pe Emil ca striga din toata inima:

"Tanti Mariaaaaaa!!!!!"

"Sunt aici!", se aude prompt raspunsul. Ne iese razand in intampinare si ne ia in brate ca pe copiii ratacitori. 

"Da' intrati, maica si odihniti-va! Si ceva urda, ceva cas daca vreti!"

Ii asa de bine aici ca parca nu imi mai vine sa plec. Sunt uimit cand ii zic ca am mai trecut pe aici acum vreo trei ani si isi aduce aminte de mine. 

"Da, stiu atunci cand au venit multi cu Bivolaru!"

"Doar ca eu nu aveam nici o treaba cu ei!"

Mai un pic de urda, mai un pic de tuica ce o ameteste pe Ana, mai schimbam doua vorbe cu nora lui tanti Maria si cu nepotii ei ce venisera in vizita, mai o poza asa de poveste, mai o joaca cu taurasul alb si vesel si cu greu trebuie sa ne dezlipim de stana sa mergem la vale! Asta nu inainte de a lua niste urda si cas si de a-i multumi gazdei noastre dragi pentru tot si pentru toate :D (circa 12.00).

Ne asigura ca Moara Dracului e la doar 10 minute mai jos si ca abia ce a macinat niste porumb acolo pentru malai. Ne promite ca data viitoare ne face o mamaliguta cu branza si ne saluta cu drag!

Mai jos Emil reuseste sa rupa un lemn putred peste apa si isi verifica astfel bocancii de iarna. Trecem inapoi pe stanga apei si ne scoboram prin poieni largi si pline de verde crud pe sub paza Inalatului. In 5 minute suntem desupra cascadei Morii si ii arat Anei ca undeva jos sub apa e ascunsa Moara. Pe poteca ajungem in 2 minute la iesirea spre Moara si coboram pana la casuta din lemn ce ajuta in mod natural oamenii din zona de cateva zeci de ani cel putin. 

CA ne mana mai jos prin superbele chei ale Tasnei prin care nu ma voi satura niciodata sa merg! Sper ca data viitoare sa faca parte dintr-un circuit prin crovuri! Coboram pe o mare curba de nivel situata deasupra Gaurii Fetei. Emil filmeaza in continuu si la un moment dat aparatul ii face figuri si se opreste. Il reporneste si isi continua activitatea documentara. Inca mai avem parte de varianta de Dianthus (garofite) de acum cateva zile si ne bucura coloritul lor viu. Pe dreapta zarim trei cruci din lemn ascunse prin iarba. Cine stie cui de cine or aduce aminte aceste cruci peste veacuri? 

Trecem pe stanga apei pe sub un grohotis ce se pierde in niste mini-chei si apoi pe dreapta pe o limba de pamant inconjurata de firul Tasnei. Mereu avem in stanga si in dreapta "picturi japoneze" cu pini negri de Banat agatati pe fiecare muchie stancoasa. 

Trecem printr-o zona de jungla ce se linisteste curand in firul apei intr-o stransoare a stancilor si continua cu un alt luminis pana la un imens bolovan ce domneste in mijlocul vaii. Il ocolim pe stanga si ajungem la o mica cascada de circa un metru unde in alte dati ne racoaream fruntile (sa tot fie vreo 5-6 ani de atunci). In fata noastra sus pe un mot de stanca vedem Crucea ce semnaleaza incheierea cheilor. Pana aici avem de urcat pe o brana ce pare la prima vedere foarte abrupta. In realitate este lejera si urca in serpentine scurte pana la crucea de unde avem peisaje extraordinare inapoi spre chei si in fata spre muntii Cernei. 

De la cruce coboram 5 minute pe o brana sapata surplombant in stanca si peisajul se schimba total (13.25). Padurea monotona ia locul stancariilor si vegetatiei luxuriante si avem de coborat circa 20 de minute pe panta ce ne va duce in nenumarate serpentine la motelul Dumbrava. Cu exceptia unui episod rapid, coborarea nu este deloc interesanta. La un moment dat vad un serpisor maroniu de vreo 30 de centimetri ce se odihnea printre frunze. Pana sa ii fac eu poza, Emil il zgandare cu batul si acesta dispare instantaneu. Ma supar pentru o clipa si imi trece instantaneu fiindca nu e vipera. Atunci poate mi-ar fi parut rau mai mult ca nu i-am facut poza. Ajungem in poiana de jos a Tasnei cu cateva minute inainte de ora 14.00 si meritam o mica pauza. Admiram crestele din fata noastra si eu nu pierd prilejul de a explora un adapost construit probabil in razboi. Acum servea drept adapost pentru animale si mirosul e destul de pregnant. Fac doar cativa pasi in interior pentru doua poze si revin la colegi. 

Incercam fara succes sa plecam cu vreo masina care era parcata aici si pornim pe jos pe cei 13.8 km spre Herculane (14.20). 

Aproape ne pierdem speranta sa ajungem la rapidul de Bucuresti si ne oprim pt cateva clipe la nea Iancu, sufletul vaii Cernei (15.20). 

Nea Iancu e bucuros nevoie mare sa il revada pe Emil, ne serveste cu un paharel de tuica si ne opreste un microbuz de muncitori care ne duce nesperat de bine la gara cu 50 de minute inainte de tren (exact cand sansele noastre erau spre zero). Ne luam bilete, ne facem comozi si la 16.40 plecam spre Bucuresti. Buna dispozitie pune stapanire pe noi si admiram cu nesat Dunarea inainte si dupa Portile de Fier. Povestim despre Ada Kaleh, insula turceasca scufundata la constructia imensei hidrocentrale si speram sa ii identificam locul. Pe malul sarbesc aparatul foto imi e atras de o mica grupare stancoasa ce imi aduce aminte de muntele lui Basarab unde am fost de curand cu buna prietena Adina. 

Ultima poza o fac in Drobeta la gara pentru a retine ora la care am ajuns aici (17.35). De aici trenul ne duce pe drumul de fier spre casa. Cand speram ca ajungem la timp (cca 21.00), trenul se opreste in gara Vadu Lat din cauza unui stalp cazut pe linia de tren. Stam vreo 2 ore pe loc si ne bucuram nespus cand reusim sa pornim mai departe. Placuta intalnire cu aceasta ocazie cu Mihai Cernat care venise din tura in Cheile Carasului! In final ajungem cam pe la ora 1.00 in Bucuresti si ne indreptam fiecare spre casa lui.

Tura reusita prin noutate, echipa, rasete non-stop, chef de viata si buna-dispozitie! 
Ramanem cu bucurie in suflet si cu speranta de a reveni cat mai curand in acest colt unicat al tarii!!!