marți, 25 ianuarie 2011

RT Bucegi - Valea Grecului 09.01.2011

RT Bucegi - Valea Grecului 09.01.2011

Colegi de tura: Radu Antonescu, Cezar Partheniu

Abia ce m-am intors din frumoasa tura in Leaota (http://cezarpart.blogspot.com/2011/01/rt-leaota-08012011.html) si gandul iarasi imi este spre munte! Sunt bucuros sambata seara cand vad ca mi-a trecut mare parte din raceala prin singurul medicament luat - aerul curat de munte - si imi caut colegi de tura pentru duminica. De fapt duminica e singura zi in care mi-am propus initial sa merg pe munte;). Sambata seara vorbesc cu mai multi prieteni si reusesc sa "adun" unul singur care sa mearga duminica cu mine: Radu. Vazusem de sambata dupa-amiaza ca s-au lasat negurile asupra Bucegilor si cautam o tura usurica de plimbare!
Ne intalnim la 6.00 in Gara de Nord si ne luam bilete dus-intors pana in Busteni (putin mai ieftin decat biletul intreg). In tren avem placuta surpriza sa dam de vechi si buni prieteni de la "Floare de Colt" Bucuresti. Cum si Radu mai stia pe cativa dintre ei din multele drumuri cu trenul spre valea Prahovei, ne integram imediat in grup de parca am fi venit cu ei. Printre ei e si Angela Vasilescu care, desi racita cobza, se tine de cuvant cu prezenta la AG a CAR la Caminul Alpin Roman. O rog sa imi plateasca cotizatia de membru (CAR) pentru care ii las banii de rigoare si dupa-amiaza vorbim sa vedem cum pot recupera de la ea carnetul vizat pe 2011. Ca o colega de munte adevarata, accepta sa ma ajute fara nici o problema (multumesc mult, Angela!). Tot ne luam cu vorba ba cu una, ba cu alta si cu greu ne dam seama cand se lumineaza si soarele timid isi arunca umbra de dupa nori. Am onoarea sa deschid o sticla de sampanie (a unui coleg de club) pentru a sarbatori trecerea in Noul An! E atata veselie in tren ca ne dam seama de munti abia in Busteni unde coboara Angela, Irina, doamna Coca (mama Irinei) si alti cativa colegi. Peretii bucegeni sunt acoperiti de o ceata laptoasa si doar sus parca se zareste linia unde muntele isi da mana cu cerul si cu norii. Noi hotarasem sa coboram in Azuga si sa urcam pe valea Grecului. La 10.25 coboram din tren (doar eu cu Radu) si imi desfac betele (sau cum obisnuiesc sa zic: trec pe tractiunea dubla!). Mergem cateva zeci de metri spre nord si apoi intram pe drumul forestier Valea Grecului (marcaj TG). De la inceput avem neplacerea sa dam de putina chiciura care se opreste pe parcurs. Cand sa intram pe drum, vedem ca e un mare patinoar. Asa ca pornim pe margini pe unde zapada ne lasa sa mergem fara alunecus.
Vremea mohorata nu ne lasa sa vedem nimic in fata noastra (imi povesteste Radu ca in nu-stiu-ce tura in acelasi loc le-a aratat camarazilor de atunci peisajul de iarna in sus similar cu ce vedem noi acum).
Cam pe la 11.10 vedem ca semnele ies din firul vaii si fac stanga pe o panta usurica cu o combinatie nefasta de zapada, frunze si noroi. TG urca rapid si castigam altitudine prin padurea pierduta printre crengi, pete albe de ceata si frunze de un aramiu foarte ciudat. Urmarim marcajele care ne tot urca in stanga sus fata de directia vaii. Dupa vreo 30 de minute vedem in fata un luminis. Aici e saua Grecului! Si incepe si albul complet pe care il asteptam! Acum cativa ani aici am prins o cornisa micuta si usor de ocolit (aparent incredibil la altitudinea asta scazuta). Acum e doar o ridicatura de pamant patata cu albul zapezii-cetii!!!
Ceata e prea mare si deasa ca sa incercam planul meu de rezerva: coborare pe Muchia Lunga. Abia daca vedem stalpul din sa cu sageata indicatoare ruginita. In alta tura pe aici am facut poze de grup intr-o ninsoare extrem de faina! Acum stim directia cu ochii-nchisi si pornim prin "lapte" pe poteca-brana usor acoperita de zapada (11.45). Peste vreo 10 minute se ridica pentru cateva momente ceata, prilej pentru a vedea ca noi tot coboram pe langa padure pe muchia cu o mini-partie pe linia de maxima altitudine. Un copac mare daramat ne da prilejul sa facem o mica pauza pentru cate o gura de ceai cald si cate o Eugenie. Urcam usor pe un mic varfulet care apoi ne "arunca" in jos spre Dihamul Militar (Unitatea Militara prin care am trecut cu alte ocazii) (12.30). Acum marcajul ocoleste u.m. prin stanga si iese putin dupa intrarea oficiala a Dihamului Militar fix spre stalpul din saua Grecului (12.37). Il rog pe Radu sa facem un mic ocol pana la o cabana despre care stia tatal meu ca s-ar fi construit in sa. Vedem prin ceata o "uratenie" galbena cu 3 etaje. E inchisa, dar ne starneste repulsie. Cine o fi acel colonel smecher care a obtinut autorizatie de constructie in PN Bucegi?
Ne intoarcem spre stalp si cu GPS-ul din minte (doar am facut traseul asta de zeci de ori!) intram pe TA care coboara "pe conducta" (12.45). Vremea mohorata da pauza aparatelor foto si coboram cat de direct si repede putem pe marcaj sau pe langa aceasta. Ii propun lui Radu sa coboram tot timpul pe forestier si sa iesim pe nemarcat deasupra intersectiei clasice de trasee. Evitam cateva limbi de gheata pastrate pe pamanatul noroios si niste copaci daramati ne opresc dorinta de explorare. Asa ca o luam in jos pe TA incercamd sa admiram ce se mai vede in jurul nostru.
La 13.30 suntem in capatul de sus al "pantei prostului" si in 15 mintue intram in cochetul restaurant de la "Gura Diham". Am mai povestit ceva despre Gura Diham intr-o alta plimbare recenta prin Busteni (http://cezarpart.blogspot.com/2010/12/rt-busteni-un-altfel-de-munte-11.html) si acum stam pentru niste papanasi, cascaval pane si o mamaliguta care au scopul de a ne incalzi un pic. Admir aranjamentele de pe pereti si la 15.00 pornim spre Busteni dupa ce m-am bucurat vazand cat au crescut de data trecuta catelusii cei simpatici si pufosi. In 10 minute suntem la intrarea in Valea Cerbului (BG) si scurtam curba lunga a drumului pe langa un grup de grataristi. Cu siguranta s-au uitat la noi ca la urs si sincer chiar nu ne-a pasat. Revenim in drum si, cum trebuia sa ajungem la Caminul Alpin, pornim pe PG care urca pana la Kalinderu.
Pe drum ne intalnim cu Irina si cu doamna Coca si in grup marit ajungem la Camin. Aici am bucuria de a-mi vedea dragii colegi de la CAR Cluj Universitar (Mihai si Mihaela Constantinescu, Mihnea, Mara si Serghei) si cativa colegi de la CAR Bucuresti (Vali Penes, Cristi Iacob, Daniel Sardan) care finalizeaza discutiile interne CAR. Prin Irina imi recuperez carnetul vizat si ma simt nevoit sa imi salut cu tristete colegii de club clujeni (vorba vine tristete ca rasetele se tin lant!). Trebuie sa ne despartim momentan si le promit ca ne vom vedea cat mai curand in munti (99% in Retezat peste cateva saptamani).
La 17.51 plecam cu personalul de intoarcere spre Bucuresti (asta dupa ce am vizat biletele pentru intors). Timpul trece la fel de repede ca la dus fiindca ne intregim grupul de "Flori de Colt" de dimineata. Asa ca ajungem la 21.25 in Bucuresti parca intr-o clipita! Asta e bine fiindca aerul de munte nu a avut timp sa iasa din plamani nostri insetati!

Cu bateriile incarcate pentru o noua saptamana, ma indrept spre casa cu noi amintiri frumoase si cu gandul la we ce urmeaza!!!

duminică, 23 ianuarie 2011

RT Leaota 08.01.2011

RT Leaota 08.01.2011

Colegi de tura: Diana, Ana, Alex (Diana), Alex (Ana), Florin, Alin, Cezar

E o tura cu totul neprezauta si cu atat mai placuta! Dupa o saptamana in care am simtit ceva urme de raceala si m-am incapatanat sa nu iau pastile, am fost nevoit sa refuz invitatia bunilor prieteni Irina si Laviniu Craciun la o tura in zona vestica a Bucegilor. Planul lor era sa urce din Moeciu si sa doarma la refugiul Batrana (dupa we am aflat ca s-au intors pe acelasi traseu pe care au urcat). Raceala m-a oprit de la ideea de a dormi in refugiu si le-am urat sa aiba vremea atat de buna pe cat si-o doresc ei! Ramasesem cu ideea de a iesi doar duminica intr-o tura de plimbare prin Bucegi sau Baiului. Dar vineri seara (cam pe la ora 23.30) primesc un telefon de la o veche colega de munte, Diana Atanasiu care ma invita la o tura fulger in Leaota! Initial era vorba sa mearga 5 oameni cu o singura masina si pana la urma au mers doua masini in care a fost suficient loc pentru toti (7 colegi de munte). Am stabilit in cateva minute sa ne vedem la ora 7.00 la statia de metrou Lujerului si sa pornim spre Targoviste. La ora fixata ne-am intalnit eu cu Diana si Alex (al ei) si in cateva minute au aparut si Ana cu Alex (vedeti mai sus mentiunile din paranteza). Pornim la drum si luam legatura cu Florin (fratele Dianei) si Alin (prieten al lui Florin) care urmau sa vina din Otopeni. Am iesit prin Chitila pe drumul de Targoviste (o mini-autostrada). Totusi Alex pastreaza limitele legale de viteza si in cca 1h 30 min ajungem in Targoviste. Alex (Ana) e mandru de orasul lui de bastina si ne prezinta tot ce e in jur. La primul giratoriu facem stanga pe "centura"/varianta si in OMV-ul de la giratoriu ii asteptam cateva minute pe Florin si Alin care nu cunoasteau deloc traseul. Pornim condusi de "ghidul local" si Alex ne scoate cu indemanare spre Pucioasa si mai apoi spre Fieni. Soarele orbitor ne incetineste cateodata si apoi ne lasa sa ne apropiem de munti. In Fieni recunosc dumul spre Runcu dupa o pizzerie unde acum cativa ani am mancat cate ceva la coborarea din Leaota (reveillon 2007-2008). Facem stanga si tinem drumul pana in Runcu si apoi mai sus spre manastirea Adormirii Maicii Domnului. Stiu ca maicutele de aici ne-au cam certat cand am urcat prin curtea manastirii spre poteca marcata cu BA. Asa ca acum alegem doar sa lasam masinile in parcarea manastirii si sa urcam pe jos (Atentie! Distractia e interzisa in incinta manastirii!!!). La 10.00 ajungem in parcare si ne echipam pentru traseu (adica parazapezi, bete, frontale, mancare si chef de drum la pachet).
Coboram din parcare in valea Gavanele si incepem sa urcam pe luciul de gheata facut pe forestier. Pe dreapta vad o cruce veche din piatra si aparatul ma opreste pentru a o surprinde "pe pelicula" (card). Diana tine sa imi faca o bucurie si isi pune o caciula din Norvegia (asta ca sa nu am doar eu bentita cu steagul nordic!). La 10.40 ajungem la punctul unde pleaca noul traseu BA spre cabana Leaota. Vorba vine noul traseu caci pana la cabana vom gasi doar patru semne antice si de demult! Alex (Ana) propune sa urcam pe BA desi eu mai stiam si varianta pe CA prin valea Gavanele ca fiind ceva mai usor. Cum Alex cu Ana isi luasera rucsaci mari, primus, saci de dormit etc ca sa doarma la cabana, alegem sa urcam pe traseul mai inclinat si mai scurt. Drumul forestier (acum mult mai slab definit decat cel de pe vale) urca in serpentine stranse prin padurea de fag secata de frunze si acoperita cu un praf de zapada. Ni se pare extrem de putina zapada pentru inceput de ianuarie si din acest motiv incepem sa fim un pic dezamagiti. Totusi urcam fara probleme pana ce se mai linisteste un pic panta. Alex si Ana raman mai in spate cu rucsacii mari si ne spun sa o luam inainte fiindca ei oricum nu se grabesc ca noi si vor sta la cabana. Asa ca ii dam bice povestind de toate din anii in care nu am mai mers impreuna (sa tot fie vreo 4-5 ani de cand nu am mai mers cu Diana pe munte).
La ora 12.00 facem ultimii pasi in urcare spre cabana acum parasita. Imi aduc aminte cu placere de derdelusul pe care colegii mei coborau din fata cabanei pana in dreptul toaletei (cu riscul de rigoare ;) ). Stam la bancuta din fata cabanei pentru o gura de ceai si inspectam cabana sa vedem cam unde ar fi cel mai bun loc pentru colegii nostri. Camera mare de sus se incalzeste prea greu si soba scoate mult fum (asta spun din amintirile de data trecuta). Tin sa le arat camera de dush :D si descoperim o alta camera mai mica la parter unde soba pare sa fie buna. E o solutie pentru colegii nostri din urma. O alta solutie este o cameruta mai mica din anexa unde stateau cabanierii. In fine alegerea le apartine Anei si lui Alex. Descopar ca Leaota este o "cabana a turismului civilizat" (?). Nu prea se vede dupa cum arata si presupun ca la inceput chiar asa era.
Peste 10 minute ajung si colegii nostri si isi lasa unul din rucsaci in camera mare de sus. Aleg sa urce cu noi pana in creasta cu un singur rucsac si apoi la intoarcere vor vedea ei unde stau. In jurul orei 12.35 pornim in sus spre creasta pe zapada la fel de putina. In 15 minute de coborat pe un miniforestier ajungem la punctul unde pleaca CA in jos spre cabana (pe partea cealalta) si valea Gavanele. De aici mai urcam cateva minute si ne intalnim cu vechea si solida stana de deasupra cabanei Leaota. Dupa mine e cea mai mare stana pe care am vazut-o in Romania. Are peretii din piatra cimentata si doua corpuri unite prin acoperis. Are doua camere cu priciuri din lemn, o camera cu vatra de foc si o camera unde ciobanii mai strang animalele in caz de vreme rea. Curtea mare e loc de strans oile in timpul noptii. "Curtea interioara" este mare si despartita de curtea exterioara printr-un gard improvizat. Imi pare rau ca de data asta craniul de tap este rupt in bucati si nu ne mai putem face poze funny cu el.
Reusim sa o lungim cu pauza de masa cam pana pe la 13.25 cand picioarele au tendinta de a porni singure mai departe. Ar fi o mare placere sa mai stam aici, dar timpul pare sa se scurga mai repede decat vrem noi. Facem cateva poze de grup si pornim spre piciorul de munte care ne va duce spre creasta. Dezamagirea/nemultumirea data de lipsa zapezii nu ne da pace si speram sa trecem cat mai repde de zona asta de iarba uscata.
Pe la ora 13.50 suntem la liziera padurii si facem o scurta pauza pentru regrupare. Speram sa nu mai avem mult cu iarba si privirile ne sunt "smulse" de albul ce acopera partea sudica a platoului bucegean ce apare demn la orizont in dreapta noastra. Panta inierbata se termina cu un varfulet pe care e un stalp indicator. De aici avem parte de putina zapada pe panta ce coboara in saua ce ne desparte de linia principala a crestei.
Din sa vedem varful Romanescu, punctul final al nostru pentru ziua ce incepe sa se retraga spre partea cealalta a globului. E 14.10 si mai avem doar cateva ore de lumina. Asa ca incet incepem sa urcam spre varf. Vad ca grupul ramane putin in urma si eu nu pot sa ma opresc din ritmul 4x4 care ma duce spre varf. Fac serpentine scurte prin zapada intrepatrunsa cu smocuri de iarba si cu ceva jnepeni ascunsi. Creasta mi se ridica treptat in fata ochilor si observ ca varful Leaota ridicat peste 2100m e ascuns intr-un nor-palarie. Calculez in minte ca nu mai e timp de altceva pentru azi si astept sa vina tot grupul. In timpul asta parca nu ma mai satur sa privesc in toate directiile spre minunile ce se insira unele dupa altele: Iezerul in stanga urmat de inconfundabila Craiasa mai la nord (aparent nu este zapada pe creasta Perlei Carpatilor, dar cu siguranta vaile au limbi de zapada solide), creasta-platou ce culmina in varful ce da numele masivului nostru, muchia ce leaga Leaota de Bucegi prin saua Strungulita si Bucegii cu plapumioara de zapada pe platou (vedem Furnica si Varful cu Dor si abruptul estic), muntii Baiului pierduti dupa Bucegi, muntii Grohotisului si Ciucasul ce isi ridica varful cel mai inalt putin sub 2000 de metri si in spate putin din culmea lina a Siriului. Pana in Bucegi zaresc plaiurile Talei unde am fost cu putin timp in urma si identific varful Gurguiatu pe sub care am balaurit noi pe un forestier pierdut in ceata. Spre sud vad o gramada de culmi subcarpatice ce imbie la multe plimbari de duminica. In timp le-om face pe toate! Doar sanatate sa avem!!!
In 5 minute (14.45) ajung toti colegii pe varf si sunt extaziati de frumusetea ce li se arata in fata ochilor.
"Uite Craiul! Uite Leaota! Uite Iezerul!" Aparatele nu mai contenesc sa fotografieze peste tot in jur. Cam bate vantul pe Romanescu si cobor 2 metri mai jos intr-o gaura cu zapada unde sunt protejat de vant. Imi pun geaca pe mine si surprind un instantaneu cu colegii mei pe varf si apoi cateva poze "regizate" de grup. Mancam cateva curmale si biscuiti si parca nu vrem sa ne lasam dusi din acest mic colt de Rai.

La 15.05 ne hotaram cu greu sa pornim inapoi la vale.
"Ma intorc si pasii-s grei/las in urma muntii mei..."
Pana in sa mergem intins si nu stiu cum se face ca ma trezesc in capul monomului. Propun o varianta pe curba de nivel pe sub varfuletul cu stalp. As fi vrut sa am confirmare verbala din partea celorlalti. Tacit am simtit acest lucru si pornesc printre braduti prin larga poiana/panta de deasupra stanei. La un moment dat raman in lateral pentru cateva poze si recuperez repede distanta pierduta.
Diana gaseste un pachet de Halls nedesfacut si ne bucuram fiecare cu cate o bombonica mentolata si eu ma bucur si de strugurelul (gasit tot de Diana) pe care nimeni nu vrea sa il ia. Coboram in viteza pana la stana (15.45) si apoi in saua unde e CA. Umbrele de pe zapada sunt fantastice si trebuie sa le patram in memoria digitala. Colegii vazusera ca pe marcajul asta putem ajunge la cabana si pentru variatia de traseu preferam varianta asta (noua si pentru mine). Asa ca pornim pe curba de nivel prin padure pana la un piciorus de munte ce are pe el un izvor inghetat si un luciu superb putin mai jos de poteca. Pe acest picior de munte este o frumoasa cabanuta triunghiulara cu acoperisul pana la pamant (probabil apartine ocolului silvic zonal).
Mai departe tinem poteca ce ne duce in 10 minute la cabana. Aici mai facem o ultima pauza de masa si mancam ce mai avem prin desagi (fara prea multa foame) si inainte de apus admiram soarele care se retrage dupa nori spre vest (16.40). Ne salutam colegii ce vor ramane aici peste noapte si stam cateva secunde in dubii legate de traseu. Eu propun o coborare directa pana in valea Gavanele pe piciorul din fata cabanei. E putin riscant fiindca tinde sa se intunece. Florin e incantat de nemarcate si Diana parca ar vrea sa coboram pe unde am venit. Alex ne spune ca marcajul CA spre vale coboara din saua de sub stana. Ii multumim si pornim in directia respectiva pe marcaj. Dupa piciorul cu cabanuta eu fac un pic stanga spre vale si incep sa cobor pe panta cu iarba si radacini de circa 40 de grade. Zapada inselatoare da un pic de furca si trebuie sa avem atentia marita. Stiu ca valea nu poate cobori decat in marcajul cunoscut. Diana cu Alex raman vreo 20 de metri mai in spate si observa un craniu printre radacini. Ajung rapid la concluzia ca e de caine sau alt animal salbatic si coboara pana la noi. Eu banuiesc ca dupa muchia din fata e marcajul CA pe care ar fi trebuit sa coboram. Intr-adevar 100m mai jos dam de poteca marcata pe care facem stanga. E ora 17.00 si inca e lumina, deci ziua se mareste. Tinem poteca foarte clara pe langa firul de apa. In fundul vaii facem stanga urmand semnele si iesim la curba mare de forestier pe care o stiam de acum patru ani. Trecem cu grija apa si la 17.20 suntem pe forestier. De aici mai avem doar de mers pe firul vaii si inca nu este nevoie de frontale.
In pas vioi pornim pe vale si dupa vreo 20 de minute Florin are nevoie de frontala. Asa ca facem o mica pauza pentru echiparea cu surse de lumina si mergem mai departe pana la parcarea manastirii (18.00). Ne dezechipam/soferii isi pun incaltaminte mai usoara si pornim la drum inapoi spre Bucuresti. Mai facem ceva ocolisuri prin Otopeni unde Alin ramane cu masina lui si cam pe la 21.30 suntem "distribuiti" la casele noastre (cu multumiri lui Alex pentru rabdare si bunavointa).

A iesit o tura excelenta si nebanuita cu vechi si noi camarazi de munte! Va fi o placere sa repetam astfel de experiente! Ma intorc spre casa si ma gandesc la tura de maine promisa lui Radu.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

RT Cozia 30.12.2010-02.01.2011 - ziua 3+4

RT Cozia 30.12.2010-02.01.2011 - ziua 3+4

Ziua 3 - sambata 1 gerar 2011

Buna dimineata, lume in 2011! Ce minunat e sa te trezesti printre prieteni in mijlocul naturii, al muntilor si al iubirii ce rasare din orice misca in jur! Parca am si uitat ca in cea mai mare a timpului stau in oras si trebuie sa "supravietuiesc" spre sfarsitul de saptamana cand pot sa gust din libertatea vietii printre copaci, zapada, flori, cantece de pasari, informatii noi si totodata ascunse dupa agitatia cotidianului!
Trezirea de voie este undeva in jurul orei 12.30. Ghiftuiti dupa masa de reveillon, cu greu ne vine sa mancam cate ceva. Luam totusi din "frigider" (o camera neincalzita de la etajul intai al anexei cu dormitoare) platourile si pungile cu mancare. Sala de mese se umple imediat si incepem sa roim in jurul mesei cautand sa mancam cat mai usor. Nu intra prea multe dupa toata distractia terminata cu cateva ore inainte!
Cam pe la 14.30 ne adunam vreo 10-15 in fata cabanei si la ideea lui Florin, pornim spre o cruce aflata pe un pinten apropiat de drumul pe BA/PA spre schitul Stanisoara. Valuri albe se intind intre noi si Buila si invaluie masivul intr-un mister ce poate fi descoperit doar prin ochii sufletului si ai simtirilor suprapersonale.
Intram incet in monom si coboram cu grija un pasaj din poteca cu grohotis fragil acoperit de zapada inselatoare. Fiecare isi cauta pasii cei mai buni si siguri printre pietre si pudra de faina alba ce staruie la temperaturile cu minus in fata. Unul din catelusii de la cabana ne intovaraseste si se descurca mult mai bine decat noi datorita tractiunii duble;). Coboram in prima sa a traseului marcat si iesim in dreapta spre un mic delusor plin de soare si caldura. Drinca e mai in fata si nu ii observam urmele pasilor. De aceea grupul a pornit tot pe marcaj, eu si Catalina ramanand la urma. Facem dreapta pana la micul platou luminat si ii chemam pe toti acolo. In timpul asta Drinca trecuse o mica sa si urcase langa troita din lemn spre care tinteam in plimbarica asta (15.15). In cateva minute coboram in mica taietura in linia muchiei prin cativa pasi de descatarare pe linia directa. Spun asta fiindca in urma noastra s-au gasit si niste variante ocolitoare pe niste branite laterale fara a fi nevoie de pasii elementari de catarare/descatarare.
Trecerea asta imi aminteste de Spintecatura Moldoveanului la o scara mult mai mica!
La 15.20 suntem cu totii langa troita si ceea ce vad ochii nostri parca ingheata celelalte simturi: unduiri de straturi albe si verzi-gri-negre se pierd spre cerul azuriu din departare! Zarim frumosul diamant al Vanturaritei dominant in primul front spre cer! Sub el se lasa crestele muntilor de la vest de Olt si mai jos muchia lunga si impadurita a Turneanului. Parca un pictor al vietii nu s-a multumit cu creatia Sa si a adaugat pe cer cateva stropeli de vopsea alba ce se imprastie in bataia vantului! Opera Sa se implineste pe masura ce o admiram. Troita ne aduce aminte ca totusi suntem oameni pe acest pamant si ca avem ceva comun: sa ne iubim si sa traim in intelegere si bucurie precum stramosii nostri! Facem cateva poze de grup si apoi pornim agale spre cabana (15.45). Poteca e acum batatorita si trebuie sa fim doar atenti la fiecare pas. La "microspintecatura" gasesc branele lejere si ma trezesc aproape instantaneu pe platoul luminat de caldura atat de necesara si unica pe mica noastra mare Planeta. Drinca e in fata mea si asteptam sa ne adunam cu totii aici inainte de a pleca mai departe. In drumul forestier dintre cabana si antenele GMS-TV-radio zarim un mic om de zapada ce imi aduce aminte de copilaria linistita in care vacantele de iarna treceau pe nerasuflate la bunici (Dumnezeu sa-i odihneasca!). Pana sa ajungem la cabana, vad pe dreapta niste straturi extrem de faine si ma bucur ca aparatul a surprins culorile exact cum sunt ele in realitate.
Ajung cu Catalina la cabana si parca e prea devreme pentru o alta masa. Asa ca ii propun sa urcam si pana la antenele de pe vf Cozia. Pornim intr-un acord tacit pe panta din fata noastra. De fapt discutiile noastre ascund pasii pe care ii facem in urcare si tinem pe cat se poate linia muchiei. La un moment dat vedem o varianta in stanga pe un picior pietros. Avem de trecut si o panta cu zapada si o taiem cu grija (nu inainte de a avea acordul Catalinei sa mergem in stil "norvegian" direct si nemarcat). Ma lasa inainte sa fac urme si parca ma teleportez in Norvegia unde urcam pe stanci plate si printre jnepeni mari si partial ascunsi in zapada. Acum cand scriu, imi aduc aminte de insulite gen Usken, Ormøy sau Langøy unde padurile de Pinus minuscule imi acopereau drumul dorit! Ajungem la stancile de care vorbeam si facem o pauza de cateva secunde pentru admirarea peisajului. In fata noastra se insira seile si varfuletele muchiei Turneanu pe care de data asta o vom lasa in liniste si nu ii vom strica zapada cu urmele noastre (16.40).
Urcam langa antenele de pe varful Cozia (1668m) si cautam sa ne furisam printre ele spre poteca pe care o evitasem mai devreme. Antenele de microunde imi trezesc amintiri despre lunile pe care le-am petrecut de curand la o firma de telecomunicatii avansate pe post de alpinist utilitar. Ne continuam discutiile cateodata fara cuvinte si ne trezim deasupra pantei terminale de deasupra cabanei vorbind despre suflete bune ce vegheaza desupra noastra. Camerele calde ne primesc si ne amortesc toate simturile. Cam pe la ora 18.00 (greu de crezut) ma asigur ca sunt lemne suficiente in soba si ma intind si eu in pat pentru relaxare. Stiam ca in ziua urmatoare plecarea era stabilita pentru ora 9.00-10.00 si asta insemna destul timp pentru pregatiri. Cativa colegi aleg sa coboare pe forestier la intoarcere fiindca e mult mai lejer si ceva mai lung. Asa ca pentru ei ora de plecare va fi ceva mai matinala decat a noastra.

Ziua 4 - duminica 2 gerar 2011

De obicei ultima zi din orice tura este cea mai trista fiindca trebuie sa coboram din "cetatea" datatoare de viata, bucurie si liniste sufleteteasca! Dar este si o zi de speranta ca vom reveni cat mai repede posibil si vom putea descoperi si alte cotloane ascunse ale Mamei Naturi. Caci in fond asta e natura omului: sa descopere si sa afle cat mai mult si in acelasi timp sa pastreze vii enigmele care ii ghideaza drumul nevazut prin tainele existentei!
Revenind la lumea fizica materializata acum prin masivul Cozia, suntem in ultima zi din acest minunat periplu prin frumos! Colegii mai harnici s-au trezit si erau la masa pe la ora 9.30 cand am facut si noi ochi (vorbesc de cei din camera noastra). In sala de mese era o masa deja ocupata de cei care se pregateau sa plece pe forestier. Cam in jurul orei 10.00 au ridicat ancora (sau mai bine spus rucsacii in spate) si au pornit (cam jumatate din grup) pe lungul drum forestier pe care noi am venit partial cu masina, partial pe jos. Noi, "lenesii", am terminat ceva mai tarziu de mancat si de facut bagajele. Pe la 10.40 am facut curatenie in sala de mese, ne-am luat toate pungile cu mancare, mi-am salutat vechii prieteni din alte grupuri si ne-am indreptat spre camere sa strangem tot calabalacul. In jurul orei 11.00 am reusit sa ne adunam in fata cabanei pentru poza de sub-grup (adica cei care aveam sa pornim pe BA spre masini). Subgrup e un termen relativ fiindca eram cam 20 de oameni veseli si cu chef inca de stat pe munte.
Cu ultimele priviri spre cabana si spre saua dintre cele doua varfuri Cozia, pornim pe drumul pe care facusem atatea plimbari in cele cateva zile despre care ati citit de curand. Urcam putin pana aproape de saua panoramica unde m-am intalnit/reintalnit in prima zi cu bunii prieteni, Dan si Dia. Aici eu sunt un pic mai in fata (asta fiindca o data pornit, mi-e greu sa ma opresc mereu sa astept pana se incumeta toti sa plece; doar in locurile esentiale pentru traseu fac pauza pentru regrupare) si pana sa vina toti colegii, urc sa admir stanca solitara a Bulzului si Fagarasii ce imi fac cu ochiul (cine stie cand pasii m-or duce pe crestele albite ale tanarului lant fagarasan!). Revin dupa ultimul coleg si ca "maturica" (porecla veche), ma asigur ca nu mai e nimeni in urma mea si pornim la vale.
Coboram urmand poteca arhicunoscuta de catre camarazi printre bradutii mai mici sau mai mari. La un moment dat niste radacini cu un strat de gheata ma provoaca sa le fac poza si ii rog pe colegi sa nu sparga gheata atat de frumoasa. Ei ma lasa sa imi satisfac dorinta foto si ii ajung din urma in cativa pasi pentru a cobori impreuna pe o branita ce se termina cu un mic tobogan lucios. Am ramas in spate Florin cu Dana, Dan, Dia si cu mine si mergem destul de agale din dorinta de a mai sta pe aici ceva timp (desi stim ca nu se poate). La un loc de panorama regrupam cu cei din fata si pornim mai departe dupa alte cateva poze.
Mai coboram si vedem ca s-a facut dop in fata noastra! Am dat de zona cu cabluri unde Florin montase o cordelina pentru suport cand au urcat! Ion isi pune coltarii si coboara fara probleme pe treptele partial inghetate si acoperite de zapada putin ciudata. Nu e neaparat nevoie de coltari, dar ma hotarasc si eu sa montez pe bocanci talpile coltoase. Am timp suficient sa fac operatiunea asta fiindca se inainteaza destul de incet. Oau, e altceva acum! parca ma simt o capra neagra cu coltii pe talpi. Merg mult mai sigur si ii dau certitudine Diei cand ma roaga sa fiu atent unde pun picioarele. Cobor pe langa colegi pana la mijlocul cablului si al cordelinei si il asist pe Ion care coboara cu ceva rucsaci pana sub mine. Ghidez cativa pasi pentru colegii care trec cu grija pe langa mine si merg mai departe. Ion ramane ultimul sa recupereze cordelina si restul suntem un pic mai in fata. Inca tinem coltarii in picioare fiindca stim ca e posibil sa mai avem o zona cu risc. Cu coltii prin frunze ajungem si la singura zona in care stiam eu de acum ceva ani ca era un cablu. Avem de trecut o vaiuga cu luciu de gheata pe dreapta geografica (de unde venim noi) si cu ceva trepte inalte in stanca de pe stanga ei. Ion coboara pana in firul vaiugii sa asigure la urcat. Eu vreau cu tot dinadinsul sa folosesc cat mai mult coltarii si cobor pe luciul de gheata pana aproape de firul principal. Aici ma asez cu fata la poteca si incep sa sparg gheata cu coltii frontali.
"Tu chiar vrei sa ne faci poteca buna!"
Raman pe post de balustrada pana trece si ultimul camarad si Ion ii ajuta pe toti sa urce pe partea cealalta unde acum din vechiul cablu au ramas vreo cativa metri aruncati spre vale si vreo doua pitoane. Urc si eu fara ajutor (ca doar am ajutoarele personale: mainile si picioarele lungi!) si astept sa ajunga si Ion la noi (in regruparea de dupa zona "grea") (13.10).
Mancam cate ceva dulce (biscuiti, curmale), bem cate o cana de ceai cald ("Atentie, frige!") si ne strangem coltarii inutili in continuare. De aici vom avea de coborat doar prin zapada moale, frunze si noroi. Cu alte cuvinte incepe schiul pe noroi! Coboram veseli si binedispusi trecand prin peisaje feerice dupa fiecare colt sau picior de munte.
Zapada incepe sa dea urme serioase ca s-a plictisit si se grabeste spre alte taramuri. Fara aceeasi graba, ajungem si noi (dupa cateva trante pe noroi) la un adapost de unde poteca face dreapta pana la manastirea Stanisoara (14.30).
Noi tinem tot inainte pe curba de nivel si in doar 10 minute suntem la o masuta foarte draguta aflata deasupra gradinii manastirii. E timp de o pauza si absorbim cu totii din camelbag-ul aproape plin. Mai luam cate ceva dulce in gura si parca iarasi nu ne vine sa plecam. Eu cobor un pic mai jos in sa pentru cateva poze. Pentru mine traseul este nou pe aici si nu stiu ca exact pe acolo vom cobori cu totii in cateva minute! Admiram pentru ultima data abrupturile Coziei de deasupra manastirii.
Mai coboram un pic pana la un adapost manastiresc de unde vom avea de parcurs lunga vale a Pausei. Intai facem stanga pentru o serpentina larga a drumului forestier si apoi urmam linia putin sinuoasa a apei si a drumului nostru. Intalnim cativa "turisti de ocazie" care probabil ca vor sa urce doar pana la Stanisoara si tinem pasul intins spre parcarea unde avem masinile. La un moment dat trecem pe stanga vaii si am prilejul sa admir sub podul din beton un copac "cu fusta" (15.20).
Drumul este strans pe ambele parti de abrupturi pe care perdele de gheata se lungesc mute in fata noastra! Trecem printre ele cu grija sa nu se topeasca de emotie si cam cu un kilometru inainte de primele case dam de un lac de acumulare (stiut de colegi de la drumul de urcare). Eu raman in urma pentru o plimbare pe baraj (pentru un moment parca m-am simtit pe un feribot sau pe un ponton de la Portile de fier unde acum ceva timp instalam niste antene de comunicatii) si revin repede la grup.
La o intersectie de drumuri unde e si o frumoasa troita asteptam pentru regrupare (o colega are ceva probleme la un picior si merge mai greu) si pornim cand ne asigura ca poate veni mai incet dupa noi. Curand Ioana il suna pe Florin sa vada pe unde suntem (eu am venit cu Ioana si cu Radu in masina si in mod normal trebuia sa ma intorc cu ei inapoi; pana la urma plec cu alti colegi spre Bucuresti). Ajungem la Olt si pe moment (eu si Dia eram mai in fata pierduti in discutii despre fotografie si viata in general) nu stim pe unde sa o luam ca sa trecem raul ce aduna atatea locuri si ganduri in drumul lui pana la Dunare (pe ale carei valuri Strauss a compus una din cele mai frumoase piese ale sale). Vin din spate Dan si Florin si ne dumirim ca e aproximativ bine pe unde am mers. Trecem in siguranta varianta de ocolit a statiunii Calimanesti si apoi Oltul pana in parcare. Aici se schimba randurile in masini: eu nu mai plec cu Ioana si cu Radu si in schimb merg in masina tizului meu, Cezar (ca o paranteza a fost binevenita ideea Diei de a-mi spune Eugeniu pentru a nu fi confundat cu ceilalti doi Cezari - sunt alte motive mai profunde pentru care Dia mi-a spus pe al doilea nume si ii sunt recunoscator pentru asta!). Cu tristete in suflet, trebuie sa ne luam "la revedere" de la scumpul catel care a coborat cu noi de la cabana si care acum parca simte ca il vom lasa aici (16.45). Mergem cu totii la un restaurant pentru niste papanasi care ne-au facut mare pofta (asta de cand a pomenit Dan de ei :D), pentru niste mamaliguta cu branza, cate o ciorbita calda si cate o berica/suc. Cam pe la ora 18.30 pornim spre Valcea si apoi spre casa. Dupa Valcea ne intalnim pentru o scurta perioada de timp cu alti colegi (o masina) care mancasera la un alt restaurant cativa kilometri mai la nord de parcare. De aici pana la Bucuresti mergem intins si undeva in jurul orei 22.00 ajungem in neplacuta capitala (afirmatie valabila pentru iubitorii de munte) si Cezar ne distribuie pe la casele noastre (multumiri!).

Cu multe satisfactii in suflet si multe amintiri calde si placute, suntem gata sa revenim prin dragii nostri munti in multele week-end-uri ce vor urma in acest nou an!
Se spune ca asa cum incepi anul, asa vei avea parte pana la sfarsitul lui! Dumnezeu sa ne ajute sa traim bucuria, voia buna, luxul de a avea atatea mii de culori in jurul nostru si atatea zeci de prieteni de calitate!

Multumiri Diei si lui Dan pentru ca m-au chemat in acest grup minunat, Kogayon, lui Florin si Inei pentru ajutorul cu incadrarea in gasca/cazare, lui Costi pentru placuta si neasteptata placere de a ne revedea (Costi, sa stii ca pentru tine o sa fac rost de miere ;) ), Nicoletei pentru surpriza placuta de a ne vedea pe 31 decembrie la cabana, Ioanei si lu Radu pentru transport, Ralucai si colegilor de camera pentru atmosfera extrem de voioasa si placuta (cred ca am ras cel putin jumatate din timpul petrecut in camera), Catalinei pentru dragostea ce o poarta pentru aventura si voua tuturor, deopotriva camarazi buni in Cozia si cititori cu o nemasurata rabdare pentru ca mi-ati oferit si imi oferiti cele mai frumoase clipe de bucurie si implinire!

marți, 18 ianuarie 2011

RT Cozia 30.12.2010-02.01.2011 - ziua 2

RT Cozia 30.12.2010-02.01.2011 - ziua 2

31 decembrie...uite ca 2010 s-a incheiat uimitor de repede si plin de tot felul de evenimente placute in viata mea... hai sa revenim la oile noastre: ne aflam in Cozia la cabana omonima intr-un grup foarte mare de iubitori de munte (peste 40) si ne bucuram de o frumoasa dimineata scaldata in soare dupa o noapte in care fiecare a dormit mai mult sau mai putin (dupa pohta ce-a pohtit)
Ne trezim cam pe la ora 9.00 si cu un pic de incetineala ajungem in sala de mese unde o parte din noi erau deja la micul dejun. Alimentam foamea din noi si ne facem un pic siesta pana pe la ora 11.30. Ne vine cheful de duca si iesim in fata cabanei cu dorinta de a pleca prin zona pentru o plimbare de cateva ore. Florin propune o plimbare pana la Poarta de Piatra (el ne spusese de o arcada la circa doua ore de mers de la cabana) si ne indreptam intr-acolo in doua grupuri. Eu fac parte din primul alaturi de Florin Stoican, Dana, Dia, Dan, Catalina si Hanches (nu ii cunosc numele mic) (sa nu uit de doi dragalasi catei dintre care unul ne va insoti cea mai mare parte din tura). Ideea e sa mergem pe PR pana la tinta mult dorita. Coboram pe drumul forestier pana putin dupa prima curba mai mare la dreapta. Aici ne aflam intr-o mica sa de unde vedem Fagarasii aflati putin mai la nord. Salut in gand colegii de club care se afla putin dupa creasta inzapezita (Barcaciu) si ma bucur pentru placerea pe care trebuie sa o aiba prin neaua mare si de un alb ce nu poate fi asemanat cu nimic! Mai mergem cateva zeci de metri si asteptam pentru intregirea grupului.
Pornim pe PR direct pe muchia ce se indreapta spre poiana Bobolea (12.00). Observ cu multumire ca Florin mi-a indeplinit in mod tacit o dorinta din ziua trecuta: vroiam sa ajung undeva pe creasta stancoasa aflata la nord de saua cabanei, creasta ce se prelungeste cu muchia Lotrisor paaaana in gara Calinesti! Urmam o veche linie de curent electric (acum doar stalpii stau dovada pentru aceasta afirmatie). Linia muchiei incepe sa ne coboare pe o curba larga de nivel si iesim dupa o jumatate de ora in partea superioara a poienii amintite. Stana din poiana este atat de frumoasa incat nu ne putem abtine de la cateva poze. Dia il suna pe bunul nostru prieten Dinu Mititeanu si avem placuta surpriza sa aiba semnal. E uimit si extrem de bucuros sa ne auda ca suntem impreuna in munti si e un pic nedumerit de ce Dia imi spune Eugeniu cand el ma stia drept Cezar. Este al doilea meu nume si lamurim astfel problema. Asa imi place cand mi se spune asa si incep sa ma obisnuiesc cu acest apelativ! Dinu ne povesteste cu bucuria unui copil al Muntelui ca au prins vreme destul de buna si ca se gandesc la noi toti, fratii lui intru Munte! Impartasim acelasi sentiment si ne uram toate cele bune pentru anul ce se apropie cu pasi repezi! Marlene e la fel de bucuroasa sa ne auda pe toti trei (pe Dia, pe Dan si pe mine) si ne salutam in speranta unei revederi cat mai apropiate! Pictura din zapada aproape ca ne pune pe burta pentru cateva cadre!

Din saua din mijlocul poienii facem stanga-fata pe PR care pare sa coboare in valea unui fir secundar al Sliveiului. Directia e inselatoare caci semnele ne coboara pe curba de nivel pana in al doilea fir de apa cu placute de gheata deasupra.
"Uite, Cezar nu are nevoie de bete fiindca are picioarele lungi!" (eu nu mi-am luat betele din camera). Incepem sa urcam la inceput pe o curba de nivel pe versantul drept care in scurt timp trece peste o placa lucioasa de gheata (prilej de ocolit) si apoi urca abrupt spre un pinten de munte. Avem putine emotii la alunecat si Florin (omul de baza al turei) ne ajuta pe toti sa urcam oferindu-ne betele si bratele sale. Suntem la vreo suta de metri deasupra padurii din fundul vaii si admiram capatul stancos al pintenului fara a ne duce spre el. De aici coboram mai departe spre urmatorul fir secundar al vaii Sliveiului (pe PR insemnat pe fagi desfrunziti) si urcam pe versantul urmator peste trepte de zapada facute peste radacinile copacilor. Pe ambii versanti vad mici cascade-candelabre de gheata ce stau amortite pe bucati verticale de piatra! Cam pe la 13.15 incepe un urcus mai abrupt pe grohotis, urcus ce ne va arata in cateva minute superba Poarta de Piatra ascunsa de padurea din jurul ei. Cu atentie la pietrele marunte acoperite de un strat subtire de zapada urcam pana la poarta si indraznim sa intram prin usa de trecere spre o alta lume. Nu mai batem la poarta ("Bate si ti se va deschide!") caci imaginara usa veche din lemn este data la o parte in fata noastra. Pana sa ajungem cu totii acolo (eu cu Dan suntem mai in urma pentru poze), Florin urca pana deasupra portii pe creasta ingusta din stanga ei (in sensul nostru de urcat). Stam aici (in arcada) vreo 20 de minute sa mancam cate ceva dulce (biscuiti, curmale) si sa admiram minunile naturii raspandite peste tot in jurul nostru si apoi pornim inapoi pe PR spre cabana. Asta fiindca aici e punctul final pentru marcajul pe care am venit pana aici!
Cam pe la ora 14.00 incepem sa coboram cu atentie. Pe primul grohotis stam alternativ fete si baieti pentru ajutor. Catelusul nostru curajos alearga pe toate treptele de stanca si nu vrea in nici un chip sa stea in sirul indian facut de noi! La pintenul la care am avut emotii mai devreme ne intalnim cu al doilea grup ce pornise in cautarea Portii de Piatra. Le aratam pe unde sa mearga (in principal dupa urmele noastre) si glumim pe seama portii: "S-a inchis poarta, nu mai e nimic acolo :D!" Facem o poza mare de grup si ne separam drumurile: ei pornesc spre poarta si noi evitam alunecusul de mai devreme. Vorbisem cu putin timp inainte sa facem stanga pe pintenul ce urca pana in varful "La Mocirle" de 1427m. Cautam sa tinem linia muchiei prin padurea alintata de degetele subtiri de lumina ale lui Ra. Doar in ultima parte, inainte de muchia perpendiculara pe directia noastra de mers, avem parte de o panta de cca 40 de grade cu zapada in care sapam trepte. La 14.30 suntem in marcajul CR ce uneste poiana Bobolea de varfurile "La Mocirle" si Omul (1565m) aflat in capatul superior al muchiei ce cuprinde Poarta vizitata mai devreme. Deci exista si aici Omul, asa cum il regasim in cateva masive din Romania (cu aproape 1000m mai jos decat vestitul varf din Bucegi). Florin ne spune ca traseul ar trebui sa coboare prin stana Perisani spre satul Pripoare. Se cere o pauza de curmale si de odihna pentru ambele specii prezente in grupul nostru: noi si cainele, bunul nostru camarad!
Pornim spre dreapta si in 5 minute de mers pe o faina poteca larga si orizontala ajungem in partea opusa a poienii Bobolea fata de cum intrasem mai devreme in poiana. Eu raman putin in urma pentru a fotografia un "rechin fierastrau".
Coboram la stana din mijlocul poienii pentru cateva poze si pentru a admira Fagarasii ce nu inceteaza sa ne vegheze din departarile albe.
Coboram in drumul forestier putin mai sus de locul unde ne-a lasat masina in prima zi si apoi pornim pe drum inapoi spre cabana. Nu ne grabim absolut deloc fiindca timpul se indura de noi si ne mai lasa cateva ore pana la apus (e abia 15.15 cand intram in forestier!). Umbrele de lumina se joaca printre crengile copacilor si imi clatesc ochii mereu insetati dupa nou.
La cabana ma bucur sa vad ca au mai venit cativa prieteni de munte printre care e si Nicoleta Marin pe care nu o mai vazusem de vreo doi ani cel putin. Suntem uimiti reciproc ca ne vedem tocmai in varful muntelui si ne face o mare placere sa petrecem impreuna!
Putin dupa ora 16.00 soarele da semne de retragere si aduna in jurul lui culori din spectrul cald al curcubeului. Orizontul se aprinde in spatele Builei amintindu-ne ca ceea ce ne-a unit si ne-a adus aici este masivul aflat acum pe partea cealalta a Oltului, rau curbat in meandre largi cu multe case in curburile interioare. Buila-Vanturarita se inalta impunator peste delusoarele din zona si peste patura alba de deasupra vailor si campiei in care dispare cel mai lung rau al nostru. Vedem nuantele ros-portocalii trecand alternativ peste fata cabanei si asteptam cu nerabdare cercul de foc ce se va stinge in marea orizontului. Temperaturile scazute ne tin in sala de mese si soarele reuseste sa ne scoata afara doar cand se baga sub paturica lui de nori. La 16.45 iesim pentru cateva minute in spatele cabanei pentru cateva poze spre nord spre crestele colorate acum in roz si apoi spre soare-apune unde intunericul vine cu pasi repezi. Pana la ora 17.00 totul se cufunda in bezna si stratul indescriptibil de nori imi aduce aminte de aurorele boreale pe care am sperat sa le vad in nordul Europei in ultimul an (intr-o singura seara innorata a fost aurora boreala la Stavanger si in acelasi timp regret ca nu am putut-o vedea si sper ca voi vedea spectacolul de lumina in viitorul apropiat chiar la el acasa).


Dupa apus ne asezam la masa pentru a alimenta un pic organismele infometate si incercam doar sa potolim soriceii din stomac. Stim ca ne asteapta o seara lunga de mancare, dans, voie buna, rasete, bucurie si distractie cat mai multa. Ne retragem pentru vreo doua ore in camera si ne hotaram (cei din camera noastra doar) sa mergem altfel "echipati" la petrecerea de Reveillon. Asa ca elementul comun sunt colantii pe care obligatoriu trebuie sa ii poarte toti (fara pantaloni). Cam pe la 21.00 cabanierul elibereaza sala de mese pentru a o pregati pentru seara speciala (mese aranjate festiv). In sala de mese unii pregatesc masa (aseaza platouri, sticle etc) si danseaza cu mult spor si afara cativa baieti ne adunam sa pregatim gratarul. Chiar daca eu nu agreez de obicei gratarele pe munte, de data asta chiar imi face placere sa intretin focul si sa contribui la pregatirea fripturii, a ciupercilor, a carnatilor si a legumelor coapte. Nu stiu cum facem si reusim sa terminam cu toata carnea cu putin inainte de ora miezul noptii (cam 15 minute). Voia buna (alimentata de alcoolul de rigoare) e condimentata de elemente specifice petrecerilor in acest grup: eu alunec la un moment dat cu tava cu carne prajita fiindca eram in papuci si in parazapezi (spuneam eu de ceva "echipament special") si colegii ma ajuta sa strangem totul pentru masa din interior. La 0.00 iesim afara cu cateva sticle de sampanie si ne bucuram de trecerea in 2011 cu galagie si zgomot si fara pocnitorile neplacute care acum cativa ani imi sareau printre picioare in Piata Revolutiei din Bucuresti! Intram destul de repede in sala de mese si ne punem pe mancat si dans. Cum sa nu iasa o petrecere faina cand majoritatea sunt olteni si stiu sa se simta bine!

LA MULTI ANI 2011!!!

Timpul trece fara sa il simtim si abia pe la ora 5.00 incepe sa se simta oboseala printre noi si fiecare se retrage incet-incet prin camere la somn.
Nu ne propunem nici o tura sau ora de trezire pentru 1 ianuarie! Totusi suntem pe munte si vom iesi un pic pentru aerisire (asta vom vedea in episodul urmator - cine nu isi aduce aminte de replica asta de la Teleenciclopedia!).

luni, 17 ianuarie 2011

RT Cozia 30.12.2010-02.01.2011 - ziua 1

RT Cozia 30.12.2010-02.01.2011 - ziua 1

Motto: Ce frumos e sus la munte/Cand ajungi la o cabana/Doar acolo-i armonie/Si acolo-i veselie!

Colegi de tura: Kogayon si invitatii (printre care Dia Somogyi, Dan Tautan si cu mine) - in total aproape 50

De unde nu aveam nici o oferta viabila pentru Reveillon la inceputul lunii decembrie, iata-ma pus in situatia de a alege intre mai multe masive din marea grupa a Fagarasilor: cateva zile de voie buna la cabana Barcaciu cu colegii de club sau alte zile de bucurie cu prietenii din Kogayon care au rezervat cea mai mare parte din cabana Cozia! Ultima invitatie a venit la ideea bunilor prieteni Dan si Dia, tot colegi si frati intru Munte din Cluj. A doua oferta e ceva mai aproape si mai accesibila si astfel am luat legatura cu Florin Stoican, vechi prieten de munte si co-fondator al asociatiei Kogayon (grupul de iubitori de munte care, cu ardoare in suflet, au reusit sa creeze si mai apoi sa munceasca pentru inegalabilul parc national Buila-Vanturarita). Prin el m-a contactat Ina Radulescu, "kogayoana" care s-a ocupat de organizare pentru aceste zile de schimbare a anului la Cozia. In fine dupa mai multe detalii putin interesante (organizarea pentru transport din Bucuresti) si plata unui avans pentru cazare (225 ron pe toata perioada), am primit confirmarea ca am un loc rezervat in cabana si in masina lui Radu. Majoritatea au reusit sa isi ia liber de joi si astfel joi seara se adunasera la cabana 36 de prieteni ai muntelui. Dia si Dan (pretioase comori din Cluj) aveau deja paturile calde in seara de joi intr-o camera de la etajul anexei cu dormitoare de langa cabana.
In dimineata zilei de joi am mai ramas 4 prieteni din Bucuresti si doi din Craiova inca departe de munti. Ah, si inca vreo 4 fete care au urcat la cabana pe 31 decembrie (printre care si o veche prietena, Nicoleta Marin, pe care sincer sa fiu, am fost extrem de placut surprins sa o vad la cabana!).

Ziua 1 - 30.12.2010

Am vorbit in prealabil cu Ioana sa ne intalnim la 7.00 la metrou la Lujerului ca sa pornim spre munte. Eram patru oameni cu rucsaci mari in "micul gigant": Ioana, Raluca, Radu si cu mine (Cezar). Cu ceva experiente cu Matiz, n-am crezut ca e cu putinta sa incapem toti patru in masina! Si uite ca dimineata, mai somnorosi si totusi treji si veseli la ideea de mers in munti, am pornit pe autostrada dintr-o gluma in alta si rasaritul ne-a prins cu un mare chef de duca. Trecem pe langa Pitesti si urcam in graba pe Dealul Negru si apoi pana in Ramnicu Valcea unde avem intalnire cu un unchi al Ralucai ce vorbise pentru o masina care sa ne urce cat de mult se poate spre cabana. Ne salutam la locul stabilit si Dacia papuc 4x4 ne conduce pana in Calimanesti in parcarea unde se afla masinile prietenilor nostri (10.00). Aici ne intalnim cu cei doi craioveni si ne ingramadim, care cum putem pe cele 4 locuri din masina si in carlinga (sa nu uitam de rucsacii pe care ii presam cat se poate de mult ca sa avem loc suficient). Soferul nostru (om cu experienta pe drumuri de munte) ne duce prin Jiblea, Salatrucel si Dangesti. De aici drumul accesibil urca usor pe valea Mara la circa 20 de metri de firul de apa deocamdata destul de mare. Kilometrii par sa nu se mai termine pe vale si in curand facem cateva serpentine in panta prin zapada din ce in ce mai mare. Apar ceva ganduri sumbre legate de zapada prea mare care ne va impiedica sa urcam. Vedem in fata plugul si ne linistim la ideea ca vom avea drumul batatorit. Depasim plugul si la ora 11.00 oprim masina pentru o pauza de intindere a muschilor inclestati intr-o pozitie fixa (mai ales pentru cei care au stat cu rucsacii in spate). Avem primul prilej pentru cateva poze in puful alb de sub picioarele noastre si spre semetia Bulzului ce se ridica din padurea joasa.
Mai urcam 15 minute cu masina si ajungem intr-o curba destul de stransa la stanga. Aici intr-o poiana mare denumita la Mocirle ne oprim din drumul cu masina pana la cabana (exista riscul sa nu mai putem urca cu masina). Ne scoatem rucsacii din masina si suntem incantati de parintii Fagarasi care ne imbratiseaza dinspre nord cu crestele albe inzapezite. Cu ochi de geograf-muntoman, identificam toate masivele din jurul nostru: Fagarasii semeti, Iezerul, Ghitu si Fruntii impaduriti, Craiasa ascunsa aproape in totalitate dupa Papusa si in ultimul plan Bucegii, una din posibilele locatii ale Kogayonului dacic (alaturi de Ceahlau si Godeanu). Ne salutam bravul nostru sofer (un adevarat Om care refuza orice fel de despagubire financiara si ne promite ca se multumeste cu o cafea in cazul in care va urca in ziua urmatoare). Suntem cam la 1400m gata de urcare pe drumul forestier mai departe spre cabana. Deasupra noastra troneaza prietenia si dragostea pentru Munte. Ne strangem bine rucsacii pe noi si pornim pentru cei trei kilometri care ne despart de cabana destinatie (cca 11.45).
Mergem vreo doi kilometri si peisajul se deschide in bataia razelor de soare. E atat de cald incat parca ne vine sa mergem doar in tricou! Totusi pastram gecile pe noi fiindca nu par sa fie mult peste zero grade in termometre si ne oprim pentru cateva poze de grup sau de crengi inghetate in luciul sfantului astru al egiptenilor. Dam de doua marcaje CR si PR pe care ne vom plimba in zilele ce urmeaza.


La ora 13.00 ajungem la cabana care ne astepta cu bratele deschise. Prietenii nostri sunt imprastiati prin camere, prin sala de mese si pe varfurile de pe langa cabana (pentru sedinte foto). Intram in anexa si suntem intampinati de Drinca, veselul coleg ce ne primeste in camera lui (e o onoare sa dormi cu el in camera :D !!!). De altfel e prima camera in care gasim locuri libere pentru majoritatea celor care am venit acum (4). O cunosc in sfarsit pe Ina cu care schimbasem cateva mailuri si parca ma simt instantaneu intr-o mare familie. Ma bucur nespus ca am luat decizia de a veni in Cozia pentru schimbarea ultimei cifre a anului ce se pregateste sa se duca la culcare. In sala de mese am placuta surpriza sa dau de Costi, un alt vechi prieten de munte cu care nu m-am mai intalnit de vreo 5-6 ani! In Bucuresti nu reusim sa ne intalnim si uite ca tocmai aici in varf de Cozie ni se intretaie drumurile!
E prea devreme pentru masa si ne hotaram sa plecam intr-o mica plimbare pana dupa varful din fata spre muchia terminata cu "Panaghia" Bulzului (13.40). Vad pentru prima data valsurile Diei (http://diasomogyi.comlu.com/Cozia/Cozia_Revelion_2010-2011/slides/09Vals.html) si parca sunt luat de valurile dansante si purtat spre eterul ce ne uneste pe toti (stiu ca poate nu acceptati ideea ca toti suntem Una, dar la o analiza mai profunda, putem vedea ca fiecare fiinta sau lucru este o rotita a intregului Univers si doar impreuna cream mecanismul complex numit Viata).
Stam vreun sfert de ora blocati de imaginile ce formeaza un peisaj neintrerupt nici macar de cele 360 de grade ale cercului ochilor. Fiindca vantul ne inteapa fata, hotaram intoarcerea spre cabana. Glumele continua neincetat si de multe ori eu ma opresc pentru poze.
"Salut, Cezar! E nevoie sa imi scot cagula?" imi spune o voce din fata. "Evident ca nu, Dane!" ii strang mana prietenului Dan Tautan (www.dantautan.ro) si suntem bucurosi ca in sfarsit ne-am cunoscut. "E si Dia putin mai in spate!" Imediat vad ca alearga veselia intruchipata spre mine! E Dia Somogyi pe care parca o stiu de o viata! Vad in ea bucuria de a vedea pe cineva venit de departe! Revin cu ei in curba in care mai fusesem mai devreme si stam la povesti intre suflete atrase mereu de crestele inzapezite ale Fagarasilor, de nestemata Buila ce ne strajuieste de peste valea Oltului, de sclipirile calcarelor uscate, de ochii de mare din toti muntii nostri, de minunile pe care ni le ofera Natura la fiecare pas si de stralucirea norilor care se joaca nestingheriti pe albastrul cerului! Povestile ma fac sa uit de poze si pana la cabana ma opresc din fotografiat. Dia si Dan tot schimba obiectivele si cauta sa surprinda cat mai mult din tacerea vie a Muntelui. Pe la 17.20 suntem in fata cabanei unde urmarim soarele care s-a hotarat sa se retraga pentru azi in culori vii. Intram in sala de mese cu o gramada de pungi cu mancare si ne apucam de masa cu muzica buna in fundal. Ne lungim cu distractia si masa pana spre miezul noptii. Stiu ca prietenii mei au stat mai tarziu insa pe mine m-a tras somnul in mrejele lui cam pe la ora 23.30 si nu am mai rezistat genelor care s-au inchis in caldura sobei ce mistuia lemne in continuu. Unii au stat tarziu in noapte si nu stiu cand s-au retras spre paturi. Cert e ca pana dimineata nu am mai simtit decat mangaierile muntilor dimprejurul meu.

joi, 13 ianuarie 2011

RT Platourile Talei 26.12.2010

RT Platourile Talei 26.12.2010

Colegi de tura: Simona Pop, Andreea Ciobanu, Emil Engel, Cezar Partheniu

Ce mi-as fi dorit sa fiu ambele zile din we prin muntii dragi! Am gasit o solutie de compromis: prima zi de Craciun este destinata familiei (in fond sarbatoarea nasterii Domnului este o celebrare a bucuriei si caldurii care se raspandeste in cei care stiu sa iubeasca din tot sufletul si neconditionat: familia!) si a doua zi va fi undeva in cealalalta familie a mea formata din Muntii nepretuiti si darnici (imi aduc aminte dintr-o carte citita recent de Zeita Mama a Muntilor si Muntele Muntilor - parintii tuturor muntilor de pe acest Pamant)!
La inceput am gasit un singur coleg si prieten de munte care e gata oricand sa mearga "acasa": Emil! Vorbesc cu el si imi propune platourile Talei unde a mai fost de cateva ori si mereu a fost impresionat de aceasta tainica zona subcarpatica. Printre mesele din ziua Craciunului reusesc sa vorbesc cu Andreea si imi confirma ca a venit in Bucuresti pentru a merge duminica spre taramurile verzi-albe ale muntilor. Simona e incantata de idee si iata ca avem un grup ideal pentru o plimbare de relaxare alaturi de prieteni si de bunul Dumnezeu prin tot ceea ce e in jurul nostru.
Duminica dimineata ne intalnim la 6.00 in Gara de Nord si pornim la 6.26 spre Sinaia fara a avea tinta fixata definitiv. Abia percepem trecerea timpului in avantul discutiilor vesele si ne trezim ca suntem in Breaza Nord de unde pleaca drumul spre satul Talea. Coboram in gara (8.40) si dupa cateva poze de grup incepem sa urcam cei 4 km (teoretici) spre Talea.
Din gara ne intampina niste balti inghetate care ne arata ca avem ceva grade sub zero. Urcam cu mult chef de mers pe sosea vreo 500m si apoi facem stanga pe Drumul Talei urmand indicatiile unor localnici si amintirile lui Emil. Asfaltul acoperit de gheata urca destul de abrupt in serpentine unde abia vezi daca vine vreo masina din fata! Casele traditionale din lemn sunt destul de rare si suntem de fiecare data incantati cand vedem cate o casa din lemn (ne aduc aminte de case din Elvetia, Norvegia sau Austria si, de ce nu, de fainele sate ascunse in muntii nostri binecuvantati). Iesim din localitatea Gura Beliei (asa s-a numit pana nu demult si gara Breaza Nord) si pastram pe moment linia asfaltului. Soseaua urca pe o culme pe care o va strabate spre satul Talea, sat ascuns intr-o padure destul de deasa vara. In stanga noastra plaiurile se coboara in vai impadurite si ascund privirilor zarile indepartate. Vedem in fata o serpentina mare gen Transfagarasan si hotaram sa o scurtam pe un drum forestier facut din urmele vagi ale unor carute. La un moment dat avem prilejul de a trece pe langa un singuratic copac ce se mentine cu strasnicie in poiana larga (ca tot ziceam de strasnicie, imi aduc aminte de refugiul superb Strasnoto Ezero din Rila unde peretii se ridica aproape vertical dupa lacul omonim - strasnoto=groaznic).
Cam pe la ora 9.45 reintram in drumul asfaltat si suntem intampinati pe dreapta de o troita sfanta si de o casa ridicata pe "teren privat" in stanga. Casa e un fel de kitch care deranjeaza privirile. Suntem pe culmea despadurita si vedem cum drumul merge pe partea din stanga a varfului urmatorului deal. Inainte de curba spre stanga, propun sa scurtam soseaua prin dreapta pe sub gardurile caselor si ideea imi e aprobata de grup. Incepem sa coboram usor pe poteca de tara care pe alocuri are niste limbi de gheata. Mergem pe sub garduri si in dreapta vedem doua porti de fotbal.
"Daca luam mingea aia dezumflata de mai devreme, faceam o miuta!" Trecem un paraias semi-inghetat si apoi primul gard peste un lemn pus special pentru trecere. De aici vedem un culoar printre curti si incepem sa urcam pe el. De fapt noi eram in spatele curtilor oamenilor si vom vedea asta un pic mai tarziu.
Urmam o vaga poteca ce ne urca incet peste cateva garduri prin terenul arat din spatele unei case din Talea. Cand ajungem la capitele din spatele curtii, toti dulaii din acea curte si din vecini incep sa latre la noi si ne opresc din drum. Cautam in zadar sa intram prin vreuna din curti. Toate sunt pazite si aproape nu e cale de trecut prin curtile din dreapta. Emil si Andreea merg putin spre stanga si gasim un gard mai mic si o casa in constructie nelocuita dupa acest gard. Trecem pe aici si o vecina ne spune de dupa gardul ei ca putem iesi linistit la drum. Ii multumim si pentru cateva minute beneficiem de dependintele/utilitatile respectivei case (intelegeti voi detaliile :D). Iesim prin poarta larga la drum si incepem sa mergem spre mijlocul satului.
"Incolo e spre centru?" "Da, tineti-o tot asa!"
In centru aflam ca avem microbuze de intoarcere cel tarziu la 15.30 si ni se pare prea devreme. Multumim satenilor de la bar pentru indrumari si aflarea orelor pentru microbuz si incepem sa urcam prin zona rustica a satului Talea (11.15). E un amestec foarte fain de case noi, moderne si soproane vechi din lemn si varuite intr-un alb aproape imaculat (care tinde spre albul pur al paturii de zapada pe care o dorim!). Peste mai putin de 15 minute de urcat pe drumul principal serpuit (la un moment dat Emil se intalneste cu un vechi prieten si ne propune sa ramanem la el in curte sa mancam), iesim din sat pe langa niste rezervoare de motorina fixate pe o platforma stabila sapata in stanca si pe langa niste butuci taiati care nu ne fac deloc placere (11.45). Gasim o curba de nivel deasupra drumului forestier si dupa piciorul de deal din fata noastra coboram la drum si incepem sa urcam pe niste urme de tractor in stanga. Emil ne spune ca si mai pe jos (pe unde era el) tot acolo ajungem si pana la urma urca si el langa noi (restul din grup). Drumul continua pe muchie printre ultimele garduri.
Tinem drumul forestier care ne ofera in toate directiile peisaje inedite. Mi se parea ca pamantul s-a transforma intr-un ocean imens care isi valureste luciul de apa in jur. E ca si cum ai naviga si valurile provocate de alte barci sau doar de vietatile marii ti se lovesc cu gingasie de prova! In fata-dreapta vedem platoul inzapezit al Bucegilor si in fata se zareste pe linia orizontului varful alb al Leaotei. Cam pe la ora 13.00 ne hotaram sa facem pauza de masa si ne asezam pe pajistea din dreapta drumului. Fiecare scoate din rucsacel ce a adus si intindem o masa pe cinste (asa cum se cuvine in a doua zi de Craciun). Dupa masa, ridicarea in picioare si pornitul mai departe se cam lasa asteptate. Infrangem "lenea" si ne strangem rucsacii pentru ca mai avem ceva de mers. Tinem drumul forestier care pare sa duca la niste colibe, casele-hambar in care stau doar cateva zile pe an oamenii care vin de jos din sat pentru cosit! Vedem un varf impadurit in fata noastra si cadem cu totii de acord sa nu mai urcam pana in punctul cel mai de sus al dealului. Ne facem un traseu in minte si pornim pe un forestier spre dreapta. Saua de dinaintea dealului este punctul in care vom lasa in stanga cateva platouri golase si din loc in loc cu cate o coliba acum parasita. Urcam un pic prin padure pe o limita de canton silvic (BR verticala fara margini rosii) si apoi drumul face dreapta pe culme. In curand iesim intr-o prima poiana despre care Emil are impresia ca e poiana mare pe care o vazusem mai devreme si ca urmare, propune coborarea prin poiana. Eu optez pentru a traversa poiana si apoi sa coboram pe langa liziera padurii. Ne grupam in mijlocul poienii cu putin inainte de un adapost-stana parasit si neacoperit.
De aici abia zarim liziera padurii pe care vroiam sa coboram si ne indreptam spre ea. Ceata ne cam da de furca fiindca abia vedem la 50-60 m in fata. Tapsanele insa nu ne tradeaza si ne arata pe unde trebuie sa coboram pana ce dam de un drum forestier care merge pe curba de nivel (sau cel putin asa ne parea noua). Firul de apa care ne-a dus la drum trece pe sub drum printr-o conducta amenajata anul acesta. Conducta-pod are drum si spre stanga si spre dreapta (14.10). Gandim ca in dreapta am ajunge in Talea si ar fi prea aproape. Ni se parea ca avem de trecut cateva picioare de munte care nu ne vor face placere. De comun acord pornim spre stanga in speranta ca vom incepe sa coboram spre Comarnic sau cel putin spre o ferma pe care o vazusem mai devreme pe vreme buna. Peste un sfert de ora dam de o cabina-remorca a padurarilor si de un tractor folosit pentru tractat butuci mari. Nu e nimeni pe aici si parca drumul tot incepe sa urce. Suntem destul de nedumeriti incotro mergem si eu am increderea ca mergem spre Comarnic unde planuisem sa ajungem.
Drumul tot urca si la un moment dat in jurul orei 15.30 vedem in fata noastra un grup mai mare de oameni si cateva masini. Oau, credem ca am ajuns la civilizatie! De fapt era un grup de padurari care iesisera la vanatoare de mistret. Nu au avut succes deloc datorita cetii si s-au hotarat sa se intoarca in Comarnic. Ne-au spus ca mai sunt 14 km de drum si ca, daca vrem, putem sa mergem cu ei cu masinile. Am stat cateva secunde pe ganduri si am acceptat propunerea fiindca altfel ne lua prea mult sa mergem pe forestier prin ceata si umezeala. Ne-am urcat in spate in camioneta unui papuc si pana sa plecam , unul dintre vanatori ne-a intrebat daca nu vrem sa tragem cu pusca.
"Da, vreau :D", le raspunde Simona si la indicatiile lor tinteste intr-un brad si trage cu incredere. Reculul nu a fost prea mare si i-a placut extrem de mult. Eu am experienta unui recul puternic la vanatoare si refuz sa trag si eu (desi stiu ca nu mi se poate intampla nimic grav). Coboram cu masinile destul de incet sa nu ne zgaltaie prea tare pe drumul cu gropi cateodata chiar mari. Drumul ii e total necunoscut lui Emil si ii naste dorinta de a veni aici pe vreme buna pentru a admira peisajele de padure inca nedefrisata. Aflam de la un vanator ca nu va mai fi mult pana ce defrisarile vor goli si aceste dealuri partial virgine. In 40 de minute ajungem in Comarnic pe malul drept al Prahovei. Aici coboram din masina si le multumim vanatorilor pentru ajutor. Le promitem ca o sa mai ajungem candva in zona si trecem Prahova pe un pod asfaltat si bun. Avem indicatii ca la dreapta putem iesi la ocazie in DN1 si la stanga este gara. Facem stanga spre gara pe "drumul spre nicaieri" ("road to nowhere" cum l-am denumit instantaneu). La un moment dat pe dreapta vedem un zid-ruina, urma a vechii fabrici de var din Comarnic.
Urmand indicatiile vanatorilor, dupa urmatorul pod tinem tot inainte si apoi la dreapta trecem calea ferata spre DN1. Avem suficient timp pana la tren si ne luam cate o gogoasa de la o patiserie unde ne-am oprit de nenumarate ori in drumul spre munti. Ne intoarcem la gara si cam pe la ora 16.30 ne luam bilete pentru personalul care ne va duce in Bucuresti. Cum mai e timp destul, iesim din gara si ne vine pofta de un vin fiert. Nimeni nu stia unde putem beneficia de cate o cana de vin si am intrebat chiar politistii care dirijau circulatia la singura trecere de pietoni din Comarnic. Intai au ras cand au auzit intrebarea ("Pai tocmai noi sa stim?") si am gasit pe dreapta la primul restaurant (politistii nu au stiut sa ne spuna nimic concret). Am stat la povesti "la o cana cu vin" pana pe la 18.40 cand am plecat spre gara. Personalul vine la timp si la 19.07 ne gasim locuri si stam la alte povesti/sporovaieli pana in Bucuresti (21.24). Ne multumim reciproc pentru companie si ne raspandim fiecare pe la casa lui cu promisiunea ca vom merge si in alte ture.

A doua zi de Craciun a trecut in bucuria de a ne afla in muntii dragi intr-o companie extrem de placuta si vesela. S-o tinem asa tot timpul!