joi, 29 iulie 2010

RT Pe creasta Neamtului 24.07.2010

RT Pe creasta Neamtului 24.07.2010

Colegi de tura: Dana, Magda, Theo, Radu, Cezar

Cu doua zile inainte, adica joi seara, ne straduiam sa gasim un traseu pentru doua zile. Erau cateva idei de Fagaras sau Iezer, dar vremea nu parea sa tina cu noi duminica. Printre ele era si creasta Neamtului pe care Dana o vedea stearpa si fara interes. Asa ca am ramas fara tura stabilita si vineri dupa o discutie cu Radu, am optat pentru ultima varianta. S-au adaugat grupului nostru si Theo Bunica si prietena lui, Magda, si sambata dimineata la 6.15 am iesit din Bucuresti spre valea Prahovei. DN-ul liber ne-a permis ca in 2 ore si ceva sa ajungem in Azuga la iesirea din statiune. Nici unul nu mai facuse traseul si de aceea mi l-am fixat bine in minte cu o zi inainte. Stiam ca nu sunt semne si am memorat toate muchiile dupa care ma puteam orienta.

Am lasat masina la intrarea in drumul de pe Valea Azugii (pe unde urma sa ne intoarcem mai pe inserat) si la 8.30 pornim spre baza comuna a partiilor Sorica si Cazacu. Colegii au ocolit putin pe podul auto in timp ce eu am gasit o pasarela interesanta a motelului "Nu ma uita" si am trecut apa Azugii pe aceasta scurta pasarela moderna.
Am hotarat cu totii sa urcam pe Sorica desi pare mai abrupta. Eu am pornit incet si constant in ritm lento de 4x4 (2 picioare si 2 bete) in sus pe partie. Curand m-am detasat de grup si bucuria de a urca nu ma lasa sa ma opresc. Simteam cum motoarele pornite nu vor sa ia pauza pana in capatul partiei. Cam la doua treimi din partie am intalnit un alt montagnard pe la 45 de ani care urca si el in acelasi ritm cu mine. Verificand tot timpul ca am in spate colegii de tura, am urcat pana la statia de gondola unde m-am asezat pe banci in asteptarea colegilor.

In asteptare am avut parte de niste panorame superbe asupra Bucegilor si norilor care pareau sa se apropie vertiginos. Stiam ca in jurul orei 15.00 va incepe furtuna in Bucegi si vremea a confirmat prognozele.
Ne-am regrupat si dupa o pauza de 15 minute am pornit cu totii (inclusiv cu camaradul de ocazie) spre varful Urechea. Colegul a zis ca asteapta niste copilasi sa-i plimbe prin zona si a coborat spre izvor si afinis lasandu-ne sa urcam pe drumul forestier larg ce tine loc de poteca. Marcajele sunt disparute in totalitate. Drumul ne urca lejer de tot pe sub varful Urechea (1715m) si apoi ne duce sub vf Cazacu (1753m). Stiam ca in saua urmatoare trebuie sa facem stanga si sa iesim din muchia Baiului Mare si m-a atras crucea de pe Cazacu. Ca urmare iesim din drum si urcam in 10 minute pana la aceasta cruce metalica ce ne tine pentru vreo 20 minute langa ea pentru o pauza de masa.

Cam pe la 11.45 eu si cu Radu ramanem pe loc si ii trimitem pe Dana, Theo si magda mai in fata pe piciorul estic al vf Cazacu. Noi doi avem oricum mersul mai rapid si in cateva minute am recuperat niste sute de metri distanta intre noi si colegi. Coboram pe piciorul inierbat facand cateva poze in jur si in dreptul varfului Ceausoaiei ne intregim grupul. Pe Muntele lui Petru mergem relativ grupati si colegii se opresc la un izvor aflat sub poteca sa realimenteze cu apa. Cum aveam termosul pe jumatate plin, am continuat sa merg incet punand talpile una in prelungirea celeilalte (mai mult stat decat mers). Dupa vrea 200m de mers asa, am fost ajuns din urma si depasit de colegi. Stiam ca mai avem mult si mi-am pus betele orizontal dupa ceafa exact ca ciobanasii ce nu au graba nicicand. Probabil ca eram enervant de calm pentru colegi, dar sincer nu mi-a pasat. Sub Varful lui Petru (1591m) colegi au dat buzna intr-un afinis si eu am mers incetisor mai departe multumindu-ma doar cu cateva afine. Am intalnit un cioban cu oile care se indreptau spre stana de sub varf si erau extrem de molcome.

Un ultim varf ne coboara in saua larga a Orjogoaiei care face legatura cu muchia omonima in continuare. Saua e populata de o cireada de vaci ce paste linistita.
Coboram pana in apropierea lor si ii las pe colegii mei fiindca vad un mic izvoras mai in dreapta potecii. Ei continua printre vaci si urca un pic dupa sa. O vacuta curioasa o linge pe Dana pe mana si apoi se intoarce in treaba ei. Cica are limba cam aspra! Eu imi umplu termosul (ramasese pe jumatate plin cu ceai fierbinte si a tinut cald pana seara) si urc la grup printre vacile ce rumega de zor.
Facem o alta pauza de masa/foto (o panorama de 360 facuta de Theo) si sunt intrebat de cateva ori care e varful nostru cel mai mare. De aici vf Neamtului nu are cum sa se vada fiindca e acoperit de muchia principala. Norii negri ce se apropie amenintatori vor ascunde definitiv varful intr-o ceata laptoasa. Urcam spre 1800m (acum suntem la 1600m altitudine) infruntand vantul ce ne ameninta din fata. Ne-o trebui umbrela?

Trecem de varfurile Unghia Mare (1885m) si Rusu (1902m) si incepe sa picure in saua urmatoare. Ne punem pe noi haine de ploaie si pentru vreo 15 minute suntem udati de dusul din norii ce se albesc treptat. Pe moment punem si aparatele in rucsaci sa le protejam de plaoie. Sub varful Rusu pare sa se faca un drum pe curba de nivel. E o varianta probabila si Radu porneste pe acest drum. Nestiind la perfectie locurile, prefer sa urc pe muchie direct spre vf Rusu si colegii vin dupa mine. Ajungem in cel mai inalt punct (1902m) si vedem ca avem in fata o sa partial acoperita de ceata. Radu era mai jos si a intrat intr-o turma de oi in latratul cainilor. Noroc ca era ciobanul sa-i opreasca si noi sa-i asmutim spre noi. Radu a continuat pe drumul forestier si noi am urcat in ceata alba spre vf Neamtului (1923m). Nu stiam exact daca acesta e varful si altimetrul barometric de la ceasul lui Theo arata 1930m. De aici trebuia sa coboram pe piciorul vestic pana la cabana si valea Steviei. Fiind ceata si Radu mai in fata, am mai coborat un pic pe creasta si am strigat dupa el. M-am linistit cand i-am auzit vocea si ne-am reunit in saua Paltinu aflata dupa varf. Trecem pe sub vf Turcu (1833m) in ceata si tinem o muchie pe care o stia Radu dintr-o tura recenta. Sunt si urme de ATVuri care nu imi fac deloc placere, dar ne usureaza inaintarea. Aceasta este culmea Turcului si arata total neobisnuit pentru mine. Ma bazez pe proaspetele cunostinte ale lui Radu aflat in mustruluiala fetelor care se saturasera de amagirile lui Radu ("mai avem putin"). Sub varf ne latra niste caini potoliti de ciobani si unul din ei foarte simpatic ne urmareste o bucata de vreme pe culme.

Asa zisa poteca coboara pana la stana Turcu ce imi limpezeste amintirile: suntem deasupra lacului Rosu si va trebui sa terminam muchia pe la Retevoi. Dana il mustruluieste pe Radu degeaba (de ce nu i-a anuntat pe toti pe unde coboram) si mergem mai departe. Drumul cunoscut e cel mai scurt si sunt de acord cu Radu pentru coborare. E adevarat ca vom avea 12-13 km pe forestier si noapte, dar macar stim pe unde suntem! Si erau doar cativa km in plus fata de coborarea prin valea Steviei! Ajungem imediat la Lacul Gavanu sau Lacul Rosu dupa cateva ciuperci rosii imense (19.25). Trecem pe langa refugiul Retevoi si coboram pe urmele imense de ATV si biciclete spre valea Azugii. Deapasim 2 puncte de observatie pe stanga si sunt trist cand vad ca poteca de odinioara (si nu sunt chiar asa de multi ani de atunci) e acum ditamai drumul de ATV plin de noroi. Doar inainte de masa de la forestierul Azugii a mai ramas o urma de poteca. Aici am alta dezamagire. Masa mai are doar picioarele ca restul a fost pusa pe foc de niste "iubitori de natura". Ii spun Danei sa memoreze masa asa cum am vazut-o alta data si la ora 21.00 pornim spre masina cei multi km mentionati mai sus. Trecem podul betonat si vedem in spate lumina unui ATV si a unei masini. Fac cu mana in speranta ca cel putin unul va putea ajunge mai repede la masina ca sa scurteze si drumul celorlalti. Soferul masinii ne ia pe toti initial vreo 3 km pana la cabana unde stau ei si apoi ne duce pana la masina. Ce usurare! Eu si Theo eram linistiti fiindca am avut norocul asta de multe ori in munti si stim ca atunci cand iti doresti ceva, acel lucru chiar se intampla. Asa ca la 21.40 suntem la masina si peste vreo 15-20 de minute pronim spre casa. Intunericul ne-a adus in cca 2 ore si jumatate in Bucuresti si ne-am separat fiecare spre casa lui franti de oboseala.

Tura a fost foarte faina si reusita si am avut parte de multe fatete ale muntelui.

miercuri, 21 iulie 2010

Pe braiele Bucegilor 17.07.2010

Pe braiele Bucegilor 17.07.2010

Colegi de tura: Dana, Cezar

Planurile pentru sfarsitul de saptamana s-au schimbat extrem de mult si au iesit altfel de cum am vrut si foarte fain pana la urma. Nunta unui prieten de munte ne-a dus duminica in Ploiesti si ca urmare ramasese doar sambata pentru o plimbarica. Dorul meu de Fagaras (aveam o varianta de Ciortea duminica) a fost compensat de masa de la nunta cu imagini personalizate din Fagaras pentru fiecare invitat (m-am simtit onorat sa am Negoiu si Custura Saratii drept simbol).
Sambata am avut multa treaba in Bucuresti si abia la 12.00 am reusit sa plecam spre dragii nostri munti. Cum nu era timp de altceva, ne-am gandit la o plimbare prin Neamtului (zona de sud pana in varful de altitudine maxima). Pe centura statiunii Sinaia am vazut nori negri peste Baiului si Neamtului si ne-am reorientat rapid spre Bucegi. Mi-a venit o idee de nemarcat pe la poale. Asa ca am urcat la cota 1400 si am lasat masina in afara parcarii. La 15.30 am coborat putin spre drumul spre schitul Sfanta Ana.
De aici BR continua pe forestier in jos. Noi iesim din marcaj si urcam prin padure pe o potecuta slab vizibila denumita Braul Ursilor. Incepe sa ne picure si urcam printre stropii care se preling pe noi. Trecem de doua vaiugi pline de bolovani mari si iesim la o panta inierbata.

Ploaia nu inceteaza sa ne dea pace si ne uda destul de mult. Imi aduc aminte dintr-o tura mai veche (cu Floare de Colt Bucuresti) ca trebuie sa urc in serpentine pe panta si apoi sa ies in padurea din dreapta pantei (in sensul de urcare). Asa ca nasul de muntoman descopera potecile si iesim dupa o ora si 20 de minute la marcajul BA de pe Piciorul Pietrei Arse (15.50). Stiu ca mai avem 10 minute pana la masa de lemn cu panorama de unde se vede platoul. Urcam aici si ne lungim putin la masa cu bunatati (aveam in rucsac o halva extrem de buna care s-a dus pe jumatate ca desert).
Mai stam de vorba putin si se face destul de tarziu pentru planul de a urca in platou si apoi pana la 1400 pe partie. Coboram pe marcaj BA pana in Poiana Stanii (18.50) si pornim pe drumul forestier din dreapta poienii. Eu stiam ca e un drum forestier si m-au mirat dalele de beton si usurinta drumului. In mod evident am gresit cumva aici fiindca in loc sa coboram in cca 30 de minute la drumul de cota, avem serpentine repetate mult mai jos de atitudinea banuita. La un moment dat surpriza (asta fiindca nu stiam zona): in dreapta e drum cu bariera spre Sf. Ana. Ne bucuram in speranta ca ajungem la drumul de unde am plecat. Cand colo dupa 500 de metri dam de chiliile in piatra de la Sf. Ana si de zona de catarare.

M-a bucurat enorm gasirea acestei zone si am incercat sa mai mergem dupa pereti putin sa vedem daca totusi lipsa drumului forestier se transforma intr-o poteca ce ne duce spre schit. Nici o sansa sa fie asa si am urcat cateva zeci de metri pe un frumos canion cu apa. Ne intoarcem la drumul betonat si in cca 1 km ajungem la drumul de cota la o curba necunoscuta mie. Suntem in asfalt si e ora 21.00. Of, mai avem vreo 5-6 km pana la cota si apoi trebuie sa ajungem in Campina nu prea tarziu. Pornim spre cota si prima masina (Mercedes) opreste si ne ia pana la cota (15 minute). Le multumim, ne urcam in masinuta noastra si coboram in Sinaia si apoi la Campina la prietenii nostri. Sa nu uit de pana facuta chiar la intrarea in Sinaia cu o sarma care pur si simplu s-a infipt in cauciuc facandu-i o gaura de toata frumusetea! Seara ramanem in Brebu (langa Campina) in pregatiri pentru nunta de duminica.

Duminica facem o vizita scurta de tratament pana la Telega la lacurile sarate (ce fain ii sa stai intins pe spate fara sa faci pic de miscare si sa te tina apa!) si apoi la nunta in Ploiesti. Abia dupa miezul noptii reusim sa ne felicitam prietenii (mirii) pentru a nu stiu cata ora si ne indreptam obositi spre casa pentru o noua saptamana de "rezistenta" in cuptorul Bucurestilor si cu gandul la we urmator.

Drumuri fara ploi, Cezar Partheniu

vineri, 9 iulie 2010

Din dor de craiasa 03.07.2010

Din dor de craiasa 03-04.07.2010

Abia asteptam sa dau cu nasul de frumusetile Craiesei incantatoare. Vineri seara pornim din Bucuresti cam in jurul orei 19.00 pe drumul clasic spre Plaiul Foii. Tura aceasta face parte din tabara de "catarare" a CAR Cluj Universitar si nu stiam exact cat voi reusi sa stau datorita unor conditii dificile de acasa (probleme de sanatate). Chiar daca Dana mi-a spus ca pot sta cat vreau si cat se poate, duminica dupa-amiaza ne-am intors amandoi acasa.
Asadar pe la ora 23.00 ajungem la Plaiul Foii si luam legatura cu Dinu Mititeanu, organizatorul taberei, pentru a ne alatura taberei de corturi. Cam in jurul orei 0.00 am intins corturile si ne-am retras la somn. Planul pe zile era in principiu stabilit cu posibilitati de schimbare in functie de capriciile vremii (intoarcerea unora dintre noi duminica si a intregii tabere mai devreme decat prevazut datorita ploilor "rau-voitoare").

Sambata dimineata ne trezim in jurul orei 6.00 si ajungem la bariera de pe valea Spirlei la ora 6.50 pentru intalnirea cu o alta parte a grupului. Cu grupul reintregit pornim pe drumuri nemarcate si stiute de domnul Dinu cu precizie matematica spre abrupturile Craiesei. Urcam plini de voie buna (rasfirati pe vreo 10 minute distanta de mers) prin padure pana iesim la primele saritori. Aici le evitam prin dreapta prin padurea deasa si in curand iesim la "golul alpin". Facem o pauza de odihna si de masa mai mare, pauza in care majoritatea suntem absorbiti de cunostintele domnului Dinu (dupa 45 de ani de strabatut prin ascunzisurile Craiesei, Dinu se simte aici ca acasa).
In urma domnului Dinu, incepem sa urcam peste saritori spre Braul de mijloc. Deoarece majoritatea eram pe aici pentru prima data (eu cu Dana mai fusesem o data), avem grija mare la fiecare pas ridicand mereu privirile spre peretii din fata noastra.
Ultimii brazi si un horn aparent vertical ne ajuta sa gasim branele nemarcate care ne vor conduce la Braul de Mijloc.



Poteca tot urca si la ora 12.00 iesim deasupra capatului de sus al canionului Anghelide. Aici ne relaxam putin cu cateva glume si urcam grohotisul cu iarba care ne scoate in Braul de Mijloc.

De aici braul este aparent clar si nu pare sa ne dea probleme de orientare. Pornim in dreapta spre Lanturi dupa o pauza de suflet la 50 de metri dupa intrarea in brau. Furnicutele (adica noi) continua sa urce pe poteca din ce in ce mai slab evidentiata. Ajungem la saritoarea pe care data trecuta am depasit-o fara probleme si pe care Dana o credea imposibila. Dinu ne-a recomandat sa urcam pe varianta mai simpla pe stanga. Varianta din dreapta are prize mai mici bune pentru cei obisnuiti mai mult cu catararea. Acum cu siguranta mea in spate, Dana a urcat cu usurinta saritoarea.
Dupa saritoare urmam braul si in scurt timp poteca se pierde prin grohotisuri si suntem nevoiti sa urmam pasii domnului Dinu. Urcam pe primul valcel si prin urcusuri si coborasuri repetate zarim banda rosie de pe traseul "La lanturi" (14.30).





Planul initial al domnului Dinu era sa continuam pe Braul de Mijloc pana la Poiana Inchisa si sa coboram pe acolo in traseul marcat dintre seile Tamasel si Funduri. Vazand ca ne miscam destul de incet, a scurtat planul cu coborare prin Umerii Pietrei Craiului fiindca norii de pe cer si prgnozele anuntau ploaie dupa ora 14.00. Coboram un pic pe BR si iesim curand din poteca urmand pasii ghidului Dinu. Practic aici poteca nu exista si doar cunoasterea detaliata a zonei ne-a dus pe drumul bun. Am ratat braul marcat prin momai si undeva sub el am iesit intre Umarul de Sus si cel de mijloc.



Cateva capre negre ne-au supravegheat din toate partile cu discretia lor cunoscuta.

La 17.30 am inceput sa coboram pe Hornul Scurt si apoi pe cel Lung din Umerii Pietrei Craiului. Ploaia si lipsa de experienta a unora (inclusiv a mea) ne-au incetinit extrem de mult. Necunoasterea unor anumite tehnici de descatarare si teama de alunecare ne-au facut sa coboram mai incet si cu mai multa nesiguranta (5 am ramas mai in urma si restul au reusit sa coboare mai repede sub indrumarea lui Dinu). Cu un spirit de responsabilitate si de sacrificiu extrem de mare, Dinu a facut cateva ture intre grupurile din horn (cred ca doar el cunoastea traseul exact) si, ajutat de experimentatii colegi Serghei si Cristi si de zecile de metri de cordelina folosite pentru trecerea peste saritori, a reusit sa ne scoata pe lumina la poteca marcata (21.30). Chiar daca parea foarte autoritar si aprig, Dinu stia ca exista riscul sa ne prinda noaptea pe acolo si nu era tocmai placut pentru noi, neexperimentatii. Le multumesc celor mentionati pentru prietenia imensa de care au dat dovada. Inaintea noastra Monica si Dragos au ratat braul marcat care ducea la Spirlea si au pornit spre Tamasel. Printr-o vointa de fier dupa mai mult de 20 de ore de mers, s-au intors la traseu si au revenit pe drumul cel bun. Limbile de zapada ramase inca pe poteca au fost niste indicatori pentru corectitudinea traseului. Eu cu Dana, Irina si Laviniu am ajuns la corturi undeva dupa ora 00.30 (dupa o pauza de alimentare cu apa la izvorul de sub Spirlea) si Monica cu Dragos au ajuns undeva pe la ora 4.00 cu cei care plecasera i nrecuperarea lor. Abia atunci domnul Dinu a putut sa adoarma linistit ca au ajuns toti in tabara.

Duminica a fost o zi de relaxare dupa tura lunga de sambata si ploaia ne-a facut pe o parte din noi sa plecam spre casa. Mustrarile si lectiile de rigoare au fost primite cu corectitudine. In tabara au mai venit cativa colegi de club care au continuat traseele de catarare in zilele urmatoare pana cand ploaia neprielnica i-a facut sa renunte la a doua parte a taberei de catarare din Bucegi si sa se intoarca in Cluj.

Eu cu Dana am plecat din tabara pe la 15.00 si cu ceva cozi pe DN1, am reusit cam pe la ora 19.00 sa ajungem acasa.

Cu multumiri pentru ajutorul colegial oferit gratuit de adevaratii prieteni de munte, sper sa ne revedem cat mai curand pe creste!

Fauna in Herastrau 29.06.2010

Fauna in Herastrau 29.06.2010

Cu ocazia unei intalnirii ad-hoc in Herastrau cu prietenii pe care nu ii mai vazusem de mult, fetele (Dana si Mihaela) au fost incantate de frumosii pauni inchisi in cusca ce isi etalau superbele pene din cozi. Ratustele si lebedele de pe lac alintau privirile trecatorilor intr-o aparenta libertate (asa cum o avem toti de altfel).



Frankfurt 19.06.2010

Frankfurt 19.06.2010

Ultima zi in Norvegia! De fapt intre Norvegia si Romania am facut o mica escala in Europa la Frankfurt. Mi-e dat sa vad ultimele peisaje norvegiene (pe moment) de la cateva mii de metri altitudine pana sa ajungem deasupra apelor Marii Nordului. In doar cateva ore am admirat splendoarea naturii in puful pernelor de apa naturale. De mentionat o surpriza placuta: printr-o alegere aleatoare am primit loc la First Class in loc de locul obisnuit. Din primele scaune ale avionului am stat tot timpul cu ochii pe fereastra!





In Frankfurt am avut o pauza de cateva ore si ne-am gandit (eu si colegul/prietenul meu Bogdan) sa ne plimbam un pic pe strazi sa vedem orasul. Asa ca am luat trenul din aeroport pana in gara principala (liniile 8 si 9) si de aici (Hauptbahnhof) am luat-o cumva in directia orasului vechi.


Ajungem si la marele simbol euro (de aici se stabilesc cotatiile euro etc) si apoi coboram prin cateva gradini micute pe malul Mainului.



Incepusem sa ne simtit presati de timp si trebuia sa ne intoarcem spre gara si aeroport pentru urmatorul avion. Asa ca mai fac cateva poze la o biserica gotica peste Main si pornim spre orasul vechi cu cele cateva cladiri baroce ramase in picioare peste vremuri. Langa aceste cladiri descoperim niste ruine romane si o alta biserica imensa inchisa pentru public datorita slujbei din interior.




Pe drumul cel mai direct urmam o linie de tramvai care trece pe sub un fel de pod venetian.

Ne retragem spre gara si facem o pauza de 30 de minute pentru o bere Heffe blonda originala si o prajitura. Berea s-a dus pe gat ca unsa spre multumirea noastra. Ne grabim putin si intr-o pauza de 1 minut iau cateva suveniruri pentru acasa. Strada principala ne duce la gara de unde in curand decolam spre Bucuresti. Placerea cea mai mare e data de o bucatica de curcubeu ce straluceste printre nori.



Inainte de aterizare avem ceva emotii fiindca trebuie sa trecem printr-o furtuna deasupra capitalei noastre si maiestria pilotilor lasa doar cateva zgaltaituri sa ne deranjeze. La miezul noptii trecem de granita romana (in aeroport) si ne simtit ca acasa.