duminică, 28 martie 2010

RT In jurul varfului Storaberget 27.03.2010

RT In jurul varfului Storaberget 27.03.2010

Pentru sfarsitul asta de saptamana mi-am propus o tura de o singura zi si ceva mai departe si mai sus. Planul meu era sa ajung pe Selvigstakken, un varf de aproape 600 de metri altitudine aproape de Bynuten. Verific autobuzele dimineata si vad ca doar 47 merge in acea directie. Acesta pleaca la 14.01 din Sandnes si ma gandesc ca fiind ora 11.00 am timp suficient. Ma urc intr-un 4 care ma duce pana aproape de centrul Stavangerului. Aici prind un 2 care ma duce pana in Sandnes. Era ora 12 si ceva si eu eram convins ca am ratat sansa de a merge catre tinta propusa. Inainte sa ajung in Sandnes, ma mai uit o data pe mersul autobuzelor si ma linistesc: am vreo 50 de minute pana la autobuzul de Høle si Lauvvik. Sunt mult mai relaxat in jurul orei 13.10 cand cobor in Sandnes. In asteptarea autobuzului urmator aud "Noi suntem romani" cantata la saxofon. Identific muzicantul si aflu ca e din Romania si ca a venit acum o luna aici in incercarea de a castiga mai bine decat acasa. Cantaretul e de etnie rroma si nu ma impiedica absolut deloc sa stau de vorba cu el. Vreo 10 minute face pauza si imi mai povesteste cate ceva de viata lui si de grupul de rromi care "activeaza" in zona. In fine se apropie ora la care trebuia sa vina autobuzul si ma duc sa verific exact ora de plecare. Of ce neatentie din partea mea!!! Nu vazusem un semn care marcheaza faptul ca acea cursa nu merge in perioada 27.03-05.04 (vacanta de Pasti). Si azi e tocmai 27 martie :(. Trebuie sa ma reorientez pe moment si aleg un autobuz 21 care merge spre Hommersåk si pleaca la 14.03. Din tura pe Hagafjellet imi aduc aminte de salba de lacuri ce coboara pana in Ims aflat pe fiordul Frafjord. Imi propun sa fac o tura in jurul lacurilor acestora si cobor din autobuz in momentul in care DN 13 spre Ims se separa de drumul spre Hommersåk. Fac o poza spre Lutsifjellet pe care fusesem mai demult si pornesc pe DN13 spre Ims.

Primul masiv care imi apare in fata este Storaberget ce pare ca se arunca deasupra lacurilor acum in dezghet.

Trec pe langa plaja si locul de camping de la Hogstavika si continui pe DN 13 pe sub peretii inclinati la circa 45 de grade amenintator spre drum.

Drumul ocoleste cu pricepere peretii si se avanta in directia nord pe langa insulele de pe dreapta si verticalele de pe stanga. La un moment dat soseaua merge chiar pe marginea lacului si in fata se arata un munte la fel de impunator ca si Storaberget chiar daca mult mai mic. Imi estimez sansele, verific harta si imi propun sa urc pe stanga lui si apoi sa cobor pe partea cealalta care este cu panta mai mica. Am avut probleme in identificarea acestui munte dandu-i numele Fløysvik dupa cum imi arata harta si dupa cum mi-au mai confirmat cativa localnici. Abia acasa, verificand harta de pe www.gulesider.no, am gasit numele corect al acestui varf: Sloglongshammaren. Inaltimea lui e de doar 110-115 metri, dar impune respect si o sa vedeti imediat de ce.

Urc pe stanga lui urmarind peretii unei mici vai si la un moment dat dau de un perete vertical. Urc cu grija pe brana de la baza lui si ma trezesc prins intre perete si gol. Doar cativa jnepeni aflati mai sus imi puteau fi de folos.

Dau sa ma tin de jnepeni si se rup in mana mea. Ma retrag un pic si imi fac niste calcule. Trebuie sa gasesc imediat o solutie de scapare in sus. Prind niste copaci mai zdraveni pe care ii verific de cateva ori si trag de ei ca sa urc. Ajung pe alta brana de pe care incerc o urcare prin stanga. In zadar caci pietrele sunt prea inclinate. Vad pe dreapta un mic valcel cu ceva trepte. Gasesc si un manunchi de mesteceni tineri care imi sunt pe post de priza pentru brana urmatoare. Super!!! De aici pana sus chiar pare usor. Si asa este! Ajung in doua minute pe o platforma cu panta aproape nula si inspectez cu aparatul zona de sud cu marile lacuri.

De aici mai urc un prag lejer si sunt in punctul cel mai inalt. Obiectivul aparatului se incapataneaza sa se deschida pentru alte poze si imi gasesc drumul in jos pe o brana plina de jnepeni, suficient de larga si foarte putin inclinata. Brana ma coboara usor de tot in valea dintre Sloglongshammaren si pantele verticale ale Storaberget si Bakkafjell. Valea devine din ce in ce mai umeda si la un moment dat dau si de un paraias care in curand creeaza un fel de mlastina.

Dau si de un gard pe care il evit (alaturi de mlastina) urcand un pic pe peretele din stanga al vaii. Deodata, surpriza placuta: pe peretele celalalt vad o casa. Buuunnn!!! Inseamna ca e si un drum care ma duce undeva in DN13. Cobor la casa si de aici in jos pe un fel de forestier in 5 minute sunt la primele case de vacanta. Intr-o norvegiana-engleza, reusesc cu localnicii de acolo sa identific unde sunt. E vorba de zona Fløysvik si ma aflu in sudul ei. Imi explica pe unde trebuie sa merg spre Brathetland, loc ce mi-era cunoscut din tura pe Alisfjellet. Merg pe drum vreun km spre nord si imi iese in fata masivul varf Alisfjellet si apoi Frafjell de 243m altitudine. Intre ele se deschide valea prin care se scurge lacul din Brathetland. Vad un forestier in Fløysvikbakken (unde e si statie de autobuz) si urc pe el in stanga urmand cat mai mult firul vaii. Trec prin niste ferme unde ma impresioneaza placut o turma de oi aflate langa o barca parca parasit in varf de munte (m-am gandit pe moment la arca lui Noe).

Peste vreo suta de metri observ o pata alba in fata mea pe drum. E un fundulet de caprioara care se uita speriata la mine. Incerc sa fac 2-3 pasi si sa scot aparatul foto, dar dispare in padure fara urma fara sa-mi lase prilejul de a o poza. Urc mai departe si in cateva minute ajung la lacul cunoscut. Ma hotarasc sa fac o pauza de masa pe pontonul de la scurgerea lacului. Mananc cateva felii de cereale expandate si beau un pic de apa. Imi fac socoteala si zic ca nu strica 5 minute de relaxare, timp in care pozez gheata de pe lac in topire si urmaresc jocul placilor de gheata care se despart cu trosnituri interesante (16.40).


De aici mi-am stabilit traseul in continuare: merg pe stanga lacului pana in Brathetland, apoi urmez forestierul pana la Grindavatnet si de acolo cobor pe vale in Hogstad. Nu cunosteam traseul si eram ferm convins ca ma voi descurca. Pornesc pe stanga lacului pe sub o linie de curent si absolut totul incepe sa se acopere de muschi: si copacii si pietrele si chiar iarba (daca se poate spune asa). Dau de ultimele pete de zapada si imi amintesc de momentele cand mergeam pe Vikefjellet pe Rennesøy. Toti muschii astia au un rol bine precizat: imi arata ca Norvegia s-a intors la starea ei de umezeala 100% si imi amintesc ca sunt pe Alisfjellet, muntele pe care am coborat pe o vale ce semana cu partea de jos a Vaii Albe acoperite in totalitate de verde. Fara absolut nici o problema ies la paraul cunoscut de la baza acestei vai si apoi la ferma din Brathetland.


Aici ma intalnesc cu un vanator care tocmai intorcea masina. Ma intreaba daca imi reusesc pozele din zona si incepem sa vorbim despre trasee. Imi spune mai intai ca in zona el a gasit caprioare, cerbi si un fel de serpi otravitori. Ma linisteste asigurandu-ma ca ies doar cand e cald. Imi explica ce trasee sunt spre Grindavatnet unde vroiam sa ajung: unul direct si cu ceva risc de ratacire si altul mai ocolit si mai lejer. Cel lejer ocoleste varful Torenipen (306m) si apoi ajunge la lac. Ii multumesc si urmez acest drum la inceput forestier. Cobor putin si vad o scara in dreapta despre care imi spusese "ghidul de ocazie". Scara trece peste un gard si continua cu o poteca evidenta pana in zona de scurgere a lacului Grindavatnet. Fac o poza la maiestuosul Alisfjellet si urc pe aceasta poteca foarte frumoasa.

Din stanga primesc un marcaj PR care vine de pe Storaberget (ma gandesc ca e cel pe care l-am urmat temporar pe acest munte) si la capatul lacului gasesc un ponton si o cladire pe care vad indicatoare si ma relaxez stiind ca sunt aproape de final. Totusi ma grabesc putin ca sa ies din padure pe lumina (18.10).



De aici drumul se largeste si coboara incet pe firul vaii. La un moment dat vad pe stanga o gaura in stanca. Ghidul imi spusese ca e un buncar german si mie mi s-a parut ceva total diferit: doua tevi mergeau in interiorul muntelui printr-o galerie aproximativ dreapta. Nu stiam ce e in acele conducte si curiozitatea m-a facut sa merg pe langa ele. M-am gandit sa ma opresc dupa 10 minute de mers si sa ma intorc. N-am apucat sa fac asta fiindca dupa 6 minute de mers conductele intrau intr-un perete betonat. Am dedus ca e un rezervor de apa sau de gaze. Am pornit inapoi masurand cu aproximatie distanta pe care am mers: cca 220 de metri in munte (18.35 la iesirea din galerie).



Cobor mai departe pe vale si in curand ies la o pajiste alpina. Nici urma pana acum de buncar. Acesta isi face aparitia imediat si imi garanteaza ca e facut de nemti prin anul inscriptionat: 1943. Cobor mai departe prin pajiste pana la o exploatare de nisip. O ocolesc si de deasupra ei fac o poza de ansamblu dupa care pornesc spre drumul de Hommersåk.




La ora 19.10 ajung la prima statie de autobuz si sa vezi bafta: la 19.17 am autobuz spre Hommersåk!!! Autobuzul vine la timp si in 20 de minute sunt la portul din localitatea amintita, port in care semestrul trecut am venit de multe ori. Peste 10 minute vine vasul de transport pentru Stavanger. E un fel de catamaran cu puntea foarte larga ce curpinde zona pentru clienti. V-am povestit de multe ori despre acest "autobuz pe apa". Asa ca la 19.40 pornesc pe apa spre Stavanger.

Intr-o jumatate de ora sunt in Stavanger si apoi cu un autobuz 3 ajung acasa in jur de 20.30.

Sunt fericit de neprevazutul situatiei si de reusita turei si imi las duminica de relaxare pentru noua saptamana.

RT Randabergfjellet 26.03.2010

RT Randabergfjellet 26.03.2010

Incepe vacanta de Pasti!!! Pentru o saptamana am liber de la activitatile cotidiene. Asta inseamna timp liber mai mult si evident rost de plimbari. Ma trezesc pe la 9.00 si nu am nici o tinta stabilita pentru astazi. Imi aduc aminte de coasta pietroasa pe care am vazut-o acum multe luni in drumul spre Tungenes Fyr si o identific pe harta (www.gulesider.no) ca fiind Randabergfjellet. Oki, am stabilit tinta si legaturile cele mai bune la autobuze. Pe la 11.10 iau un 3 spre centru si ma opresc inainte de centru pentru a lua 28 care ma duce spre Mekjarvik. Inainte de acest port urma sa cobor pentru muntele dorit. La 12.00 si cateva minute cobor inainte de capatul de linie si vad pe stanga primul munte (de fapt loc mai inalt decat campia din zona) si incep sa urc spre el.

Vad cateva stanci golase ce urca spre padurea din varf. Aici gasesc un panou in care sunt descrise niste desene (in special vase de navigatie si cateva insemne solare) datate 1500-1000 i.Chr. Nu vad nici un desen pe acele stanci si urc direct spre padure peste alte placi partial acoperite de muschi (cam "musculosi" muntii astia!!!). Copacii, jnepenii si pietrele imi indruma pasii dinspre Oddahaugen (denumirea acestui "munte") spre Todneiberget aflat putin mai la vest. Trec peste campurile arate si cu puternic miros de balegar (pesemne ca aici deseurile animale sunt folosite din plin ca ingrasamanat) si surprind ceva din stancariile de langa padurea urmatoare. Dau de primele constructii stravechi aflate sub pamant. Ma bag in ele si apoi ajung la panoul care ma atrasese spre Todneiberget. Aici aflu de ruinele catorva cladiri folosite de vanatori si de crescatorii de animale in anii 350-600 d.Chr.



Urc pe varful de 72m altitudine si ma plimb intr-o parte si-n alta prin padurea micuta de aici. Cand vad ca se termina paduricea, trec peste gardul din stanga si ajung la ferma de vaci dintre Todneiberget si un varf intermediar de 68m altitudine. Inainte de gardul care ma scoate din ferma, vad o zona puternic ingrasata natural peste care e intins un covor de ghiocei. Parca stateau la pozat si i-am surprins din mai multe unghiuri!

Trec peste delusorul din spatele fermei si urc apoi pe un drum forestier pana intr-o padure unde e un mic gater. Dovada sunt lemnele taiate din jurul acelei cladiri si paduricea un pic rarefiata (in limita decentei silvice). Gasesc si un mic laculet care inca nu e dezghetat complet.


Cobor prin padure si ma indrept peste cateva zone cultivate spre Signalhaugen, varf impadurit si partial acoperit cu jnepeni aflat deasupra portului Mekjarvik. Urc printre jnepeni pe stancile tocite pana pe varf unde am ocazia sa vad "monstrul marin", platforma Saipen 7000 care isi intinde imensele brate ale macaralelor pana la 70-80 m deasupra nivelului marii. Mai fac cateva poze si cobor peste o treapta stancoasa care ma scoate la drum la inceput de tara plin de noroi si apoi asfaltat.



Printre fermele de animale (niste vacute se uitau curioase la mine ;) )ajung la un marcaj pe Randabergfjellet si merg bucuros in acea directie. Turul varfului se face pe langa gardul unitatii militare de aici. Inainte de a porni spre dreapta, citesc cateva amanunte despre biserica medievala din Randaberg (secolul XIV) distrusa, refacuta in sec XIX si actualmente mutata la Harestad.

Ocolesc muntele pe poteca turistica si ma opresc cateva minute pe partea vestica pentru a admira prin binoclu (instalat acolo de catre primarie) toata zona de coasta de la Tungenes si pana la Børaunen (mai multe detalii despre zona puteti afla dintr-o tura de anul trecut). De aici urmez poteca cat mai pe dreapta si dau de un alt loc de panorama langa care descopar si o piatra ridicata de compania 18 vest in 1914.
Incerc sa cobor pe langa gardul unitatii si ma opresc cand dau de niste pereti inclinati la 60-70 de grade sub mine. Ma intorc la poteca oficiala si o urmez pentru urmatoarele 10-15 minute. Evident ca nu ratez cateva poze in buncarul german din apropiere.


Cand ajung la cladirile ce marcheaza inchiderea circuitului, fac dreapta pe o poteca ce ma duce pe langa alt gard pana la intrarea intr-o galerie sapata de oameni. Cum as putea eu sa nu ma avenutrez in gauri subterane? Imi scot telefonul si ma folosesc de functia de lanterna ca sa explorez intrandul pasind cu grija pe lemnele ce ma tin deasupra apei ce balteste peste tot. Galeria are circa 30 de metri si se infunda brusc.

Revenind la lumina, urmez poteca si in 10 minute sunt la drumul ce duce la Tungenes. Merg putin in dreapta si cand vad o poarta ce pare sa ma duca la peretii care m-au chemat aici initial, trec de gard si urc spre stancarii. Stancile parca ar fi niste firimituri de paine aruncate de catre un gigant gainilor sale. Sunt imprastiate pe tot tapsanul si plimbarea printre ele imi face o deosebita placere. Urc spre cea care pare cea mai impunatoare si prin stanga ei pare sa fie un mic canion ce urca pe dupa ea. Ma indrept printre acesti pereti si urc printr-o fereastra pana la gardul de langa ultimul punct panoramic. Doar ca acum sunt pe exteriorul lui!!! Revin prin fereastra si cobor pe cealalta parte a stancii celei mari. Iata-ma asadar prin zone asemanatoare Vaii Seci dintre Clai din Bucegi, doar ca acum ma aflu la 30 de metri altitudine. Super pentru mine!!!



Piatra si peretele inca ma tineau aproape si nu am coborat prea mult de sub stanci. M-am mai strecurat printre alti bolovani aruncati parca din cer la intamplare si prin pajistea inclinata am vazut niste pereti mai negri la culoare. Astia m-au facut sa ma mentin la altitudinea cea mai mare posibil pe iarba proaspat inverzita. Cateva pete de gheata-zapada au supravietuit caldurii recente. Peretele formeaza pe alocuri un fel de surplomba peste care picaturile de apa curg in continuu. Este un spectacol extraordinar cand te bagi sub "cascada" picaturilor ce se sparg in stropi cat mai mici care se pulverizeaza natural in aer. Doar aparatul foto comenteaza din pricina umezelii extrem de mari. Mie insa nu imi pasa si ma afund in surplomba neagra.



M-am furisat pana la capatul peretelui si apoi am coborat prin iarba proaspata pana la drumul asfaltat si extrem de bun. Cu o ultima intoarcere a capului, am admirat peretii negri ai Randabergfjellet si m-am indreptat pentru cateva clipe de relaxare si meditatie spre plaja Sandnestranden, una din cele mai frumoase plaje din toata zona Jæren. Aici am mancat ultimele bucati de ciocolata si am terminat si apa pe care mai o aveam la mine. Mi-a placut teribil sa plec de langa stanci si in 10 minute sa fiu pe plaja.

Cateva branduse sensibile m-au oprit pentru cateva clipe de admiratie.

Multumit de ispravile de azi, am revenit pe drumul de masina de care am tot spus si m-am indreptat vreun km si ceva spre Randaberg. In prima statie de masina am prins un autobuz 8 care m-a adus in Stavanger si apoi cu un 29 am venit spre casa in jurul orei 18.15-18.30.

O alta zi excelenta si un inceput foarte frumos al vacantei pascale!!!

RT Gjeresberget 21.03.2010

RT Gjeresberget 21.03.2010

Dupa lunga plimbare prin Oslo si Bergen, mintea mi-a adus aminte de o padure interesanta aflata in apropiere de casa. Vazusem padurea asta cand m-am plimbat pe insula Hanøy si pe micul varf Tornefjell. Padurea mi-a parut atunci dornica de strabatut cu stancariile care se ridicau pe malul fiordului Hafrsfjord si care pe alocuri ieseau din padure in mijlocul ei.
Asa ca studiez eu harta mijloacelor de transport si aflu ca ajung in zona cu autobuzul 29, singurul de pe langa casa care pana atunci imi era total necunoscut. La 14.50 iau autobuzul care ma lasa peste 10 minute in Madlasandnes fix in locul unde imi incepe explorarea. Intru prin padurea plina de jnepeni si destul de umeda si ma strecor pe poteci spre stanga pana ce ajung la o zona folosita de boarderi si de armata pentru antrenamente.


Descopar niste poteci care ma duc cat mai spre vest spre fiord si fac o pauza de cateva minute si cateva poze inainte de peretele ce coboara aproape vertical vreo 40 de metri sub mine deasupra padurii Sandnesheia.

Ma intorc in mica sa pe care am vazut-o mai devreme si caut sa urc spre punctul cel mai inalt din zona. Pana la platoul de pe varf sunt fortat sa imi gasesc trepte intr-un perete de vreo 15 metri care pare sa-mi reteze calea. Pe platoul de varf stau doar cat sa fac cateva poze si sa admir peisajul in toate directiile. Varful se numeste Gjeresberget si are cca 95m altitudine.


Dupa un mic ocol pe la alt stalp ce marcheaza un punct de altitudine maxima, ma strecor printre jnepeni si brazi in ideea de a ajunge la casele aflate putin mai jos de mine. Chiar deasupra primei case dau de un perete de vreo 10 metri inclinat la circa 70 de grade si acesta ma obliga sa il ocolesc prin dreapta. Dupa ce ies la strada principala numita Gjeresberget dupa varful omonim, fac dreapta pana la capatul ei si apoi ma indrept pe o poteca nemarcata si extrem de clara spre alt varfulet putin mai mic. In fata mea vad primii oamenii prin acea padure - doi norvegieni care iesisera cu copilul in rucsac special pt copii - la plimbarea de duminica. Poteca clara ma duce imediat pe varf (15.45) si aici am cateva surprize faine: pe peretele sud estic vad in jos cateva pitoane ce marcheaza sfarsitul unor trasee de catarat si zona dinspre sud care ma atrage prin posibilitatea de a ma aventura pe acolo.

Fac o pauza pentru un pic de ciocolata neagra si niste apa si picioarele nu stau cuminti si coboara pe treptele acelui perete. Ma tot uit in spate sa vad pe unde sunt traseele respective. Picioarele imi urmeaza directia ochilor si gasesc o brana pe care incep sa urc. Deodata brana e taiata de o ruptura in stanca. Stiu bine ca e greu sa ma intorc pe unde am venit si gasesc alte trepte pe care revin in punctul de unde am iesit din traseu mai devreme.


Pe sub perete cobor prin padurea de jnepeni si foioase cautand tot timpul locuri in care sa pot face poze cat mai panoramice. De aici urmez poteca ce ma duce la un poligon de pregatire militara. De fapt observ ca intru intr-o unitate militara prin care e interzis accesul public doar in perioadele in care se fac exercitii, perioade marcate in varf printr-un steag rosu. Zona se numeste Madlatuva.

De aici pornesc spre malurile fiordului trecand pe sub un perete folosit de asemeni pentru antrenamente militare.

Printre stanci ma strecor pe sub perete si cobor pana la apa lina a fiordului. In urmatoarea jumatate de ora tot cobor la malul apei si urc prin catarare elementara printre gigantii impietriti. Mi-au parut extrem de interesanti peretii care par sa se arunce in mare.


Padurea Håhammaren imi indruma pasii spre zona de case aflate la mare in punctul extrem al peninsulei. Aici este curioasa asocierea intre munte si mare. De fapt pentru noi e curioasa caci pentru norvegieni e ceva obisnuit. Revin printre case spre pietre (ma atrag mereu) si urc in padure pe niste scari amenajate din lemn. Panoramele imi dispar si padurea ma conduce pana la poligonul de care va spuneam mai devreme.




Trec prin poligonul de tir acum neutilizat si observ o potecuta prin padurea din stanga. Aceasta ma duce printr-o viitoare turbarie si gasesc un izvor ascuns sub o stanca destul de mare.

Balauresc pe smocurile de iarba pe care trebuie sa "sar" pentru a nu intra in apa si ajung bucuros la o poteca protejata prin paleti. Urc pe poteca si ajung la baza varfului cu trasee de catarat. Pe langa case revin la iesirea poligonului de trageri (Stavanger skytterlag) fondat in 1861 si de aici cobor pe stradute pana la malul fiordului printre campurile cultivate cu porumb si iarba pentru animale. Pe o alee foarte placuta strabat zona de case si ajung la plaja de langa Sver i fjell (Swords in rock) monumentul dedicat unirii norvegienilor din secolul IX. Inainte de acest monument fac o poza la statuia femeii de pescar care obisnuia sa mearga in picioarele goale de acasa pana la sotul ei care era la pescuit (18.15).


Ajung la linia lui 29 si vad ca am de asteptat vreo jumatate de ora pana la urmatorul autobuz. Chiar asa sa stau atata timp pentru un kilometru si jumatate de mers pe jos? Intru pe o alee pe care o stiam de cateva luni si care ma duce pe malul unui parau fix la intersectia si la complexul din Madla langa care stau in momentul de fata (asta dupa 15 minute de mers si pozat ratustele simpatice si vestitorii primaverii).


Plimbari faine si vreme asemenea!